Puțin prea mult e totul
și parcă nu mai pot să duc
pe umeri ce duceam...
O fi cumva o oboseală,
ce nu cunosc, nu cunoșteam?
Că de-aș fi fost o pardoseală,
nici că simțeam.
Pe îndelete mă strecoară
un Viflaim ce încet suspiră,
iar eu de mult uitând să știu,
aievea, într-un chip mă închin
la ceea ce se-ntâmplă afară.
Iar Dumnezeul meu
întruchipat în inimă călduță,
nici că mă dojenea,
nici nu mă complăcea.
Era putere fără îndoială-
un puente arriba hasta el cielo,
iar eu nici că mă îndoiam.
Credeam în pura divinitate,
întrelegeam al ființei corpus vivo,
iar noaptea îmi trecea prin fire:
hai vino, treci și prin inima-mi subțire!