Unde-mi sunt cuvintele?
O fi rămas puțul meu sec fără să știu?
că doar n-a fost o secetă...
doar liniștea de pretutindeni îmi zăcea
pe umeri, mă dojenea
și răscolea în mine o dâră de patimi.
Căci m-a durut în suflet,
să nu pot să scriu,
nici pe hârtie goală,
nici pe însumi sicriu.
Căci știu -
era sa mor cât pe ce,
dar am prins de-o ramură,
cu mâna dreaptă strâns
și nu i-am dat nici drumul
pe cât am vrut.
Că de-ar fi fost să plec,
îmi luam cu mine cuvintele,
le strângeam laolaltă ca pe un stuf,
le mai lăsam o gură de apă să beie,
să nu-mi sece,
că altfel - nu mai eram eu.