Solfegiu de noapte

Nimic nu ni se cere, nimic nu se vrea a se a dovedi, pentru că de fapt ceea ce simțim nu este realitate,
ci o gândire năstrușnică a unei măiestrii ingenui care ne tot dă târcoale. Ne prinde în vrejul ei năvalnic,
întortocheat și deocheat, încât nu ne mai regăsim. Spunem „Da“ la orice, doar pentru ai face pe plac.
Devenim sclavi de bună voie. Și ne mai și place.

Doi prieteni la un pahar:

-Auzi, dar ție ți-a spus cineva vreodată că ciupercile neotrăvitoare au tendința de a otrăvi?

-Tu ai habar de ce spui? Cum să ne otrăvească ciupercile neotrăvitoare?
Doar rostind astfel de afirmație, nu! mai bine zis aberație, mă apucă râsul. Fratele meu, să fi mâncat o ciulama
care nu ți-a picat bine?

-Nici când nu mi-a trecut prin cap să te iau la mișto. Eu chiar cred.

-Uf, cine crede astfel, e pierdut.

-Pe ce te bazezi spunând asta?

-Pe simplu fapt că te văd pierdut.

-Cât mi-aș dori să fiu un miceliu, un corp ascuns în întuneric, sub stratul de mucegai al omenirii, a nu mă arăta lumii,
a nu împărții aceleași griji cu ea; ocupându-mă doar de ciuperca mea. Eliberându-mi sporii în speranța de a crea
o ciupercă nouă. De ce nu – chiar și otrăvitoare. Doar așa aș râde de cei care mor. Asta în cazul în care nu mă vor
strivi cu picioarele lor bolovănoase.

-Și ce te face să crezi că ai putea fi un miceliu?

-Speranța, dragul meu, speranța. Dorința de a mă desprinde, de a mă dezlănțui spre o altă lume, că asta, pe care o
împărțim, îmi stă în gât. Mă dezgustă. Nu mă mai suport în această piele pe care mi-a dat-o Dumnezeu. A început
să duhnească pe mine. Poate oi fi fost cândva curat, dar astăzi cu siguranță nici când.

-Vorbești, pentru mine, ca să zic așa, întortocheat. Palavrele îți sunt străine. O iei razna frate.

-Dacă aș fi luat-o razna, te-aș fi otrăvit de mult.

-Cum îndrăznești să mă ameninți?

-Doar spun ceea ce simt.

-Mai bine ai ține astfel de gânduri pentru tine. Atâta bine voință rănește.

-Îți spun, pentru că nu pot decât să fiu sincer: simt că mă desprind de realitate. Cu atât mai mult mă atrage lumea
de dincolo. De aceea am ales de a mă transforma într-o inimă de ciupercă, în acel miceliu ascuns bine sub pământ
care se ocupă de treaba lui și își construiește rețele cu rădăcinile copacilor. M-aș face rudă cu ele, aș deveni invizibil
ochilor tăi, și pe atât de indispensabil acolo subteran; poate chiar un uriaș, un singuratic organism viu dedesubt și
mort pe deasupra. Așa m-aș desprinde de această piele moartă, pojghiță cu pojghiță aș jupui, lăsându-mi carnea
să se usuce; iar crusta, să funcționeze ca o barieră împotriva tuturor răurilor pământești. Acea aromă de nucă să o
simt doar eu, iar iodul să mă vindece.

-Băi, dar tu chiar crezi ceea ce spui?

-Ți-am spus că nu te mint.

-Dacă stau bine și mă gândesc, chiar mi se face milă de tine. Săracu de tine, te duci cu mințile.

-Oare departe? Ce bine ar fi!

-Hai noroc și nu te mai gândi la nemurire. Las-o să vină ea când crede de cuviință.

-Și dacă nu vine niciodată?

-Atunci cu atât mai bine, așa nu va trebui s-o inviți la băut.

-Nu înțelegi! Vorbesc despre a transcende.

-Da, da, transcende cât vrei, dar plătește runda asta înainte să te transformi într-o ciupercă.

-Mă gândesc la pericolul de a fi expus.

-Expus la ce?

-La tot. La respirația celorlalți. La foamea lor. La frica lor. La cruzimea lor fără motiv. La moartea lor.

-Așa au fost mereu.

-Nu! Așa am fost mereu. Doar că tu încă nu ai observat.

-De asta suntem aici.

-Nu! De asta mă ascund în plină vedere.

-Nu există nici o cale de a te ascunde.

-Există. Se numește renunțare.

-Asta sună a înfrângere.

-Nu! Înfrângerea este să continui să aștepți ceva.

-Atunci vrei să dispari.

-Lumea nu observă pe nimeni. De aceea supraviețuiește.

După o scurtă tăcere:

-Hai că m-am molipsit acum și eu de la tine. Auzi: dacă am fi toți așa, am ajunge să ne otrăvim unii pe alții. Ei, ce zici acum?

-Deja o facem frate. Deja o facem. De aceea unii visează să devină invizibili.