Inima îmi bate Coloseu,
din purice s-a transformat în zeu,
cu aripi, cu lumini de foc
din spături zămislite într-alt loc.
Nu cel de odinioară,
nici cel știut cândva,
fără să-mi zică nici măcar ceva.
Ceva să fie cât de mic,
să știu de ce s-o fi ferit.
Că dacă a-nceput să-mi zbată,
al lumii îndem fără să vază,
întruchiparea însăși să reflecte
al nimicirii gust amar să se îndrepte.
Îndreaptă-mă tu inimă nebună!
Nu baten-van fără să-mi trebuiască,
că doar n-ai vrea ca această amargură,
să penetreze sufletul-mi făcut sculptură.