P
rima mea
amintire despre bunica se naște dintr-o fotografie. Este fotografia unei
înmormântări care mi-a rămas întipărită în minte încă din copilărie, și care,
din când în când, revine în memoria mea. Eram într-o grădină cu mult tumult. Eu apăream lângă un sicriu, iar ea stătea în fața mea.
Purta un batic
negru, de sub care îi ieșeau câteva șuvițe de păr. Era o zi călduroasă și îmi
amintesc că soarele care o făcea să clipească des. Purta un palton bej,
descheiat, de care atârna un șnur desprins parcă lăsat în voia sorții. În ochii mei, bunica
era o femeie extraordinară.
Ne povestea
adesea despre viața ei. Vorbea bine limba maghiară, părinții ei o
vorbiseră în casă. Se născuse în Transilvania, iar la doisprezece ani fusese
trimisă în capitală să slujească în casa nașului ei. Din câte povestea sora ei,
“undeva înainte de cel de-al Doilea Război Mondial și după 1933”, nașul, care
lucra la o bancă, a fost transferat în Bucovina și și-a luat fina cu el.
Așa am ajuns eu,
prin intermediul mamei mele adoptive, să o cunosc pe Maria. Pentru mine,
bunica.
Orașul în care am
crescut face parte din Bucovina, o regiune care, timp de mai bine de un secol,
s-a aflat sub stăpânirea Monarhiei Habsburgice. Această istorie și-a lăsat amprenta asupra regiunii, unde au conviețuit comunități de limbi, religii și culturi diferite, printre care cele germanice și evreiești.
Înainte de
război, bunica locuia în acea lume a conviețuirii pașnice și a lucrat pentru mai multe familii
evreiești și s-a împrietenit cu multe dintre ele. Chiar și casa în
care urma să locuiască, aparținuse, din câte ne povestea, unei familii evreiești care
fusese nevoită să plece, lăsând în urmă tot ceea ce
avea.
Cu trecerea
anilor, am început să mă interesez din ce în ce mai mult de acea parte a
istoriei. Voiam să înțeleg mai bine spusele bunicii. Am căutat în datele recensământului orașului. În 1930,
populația, din orașul unde am crescut eu, era distribuită astfel:
„6.042 de
persoane, dintre care 2.425 germani (40,13%), 1.951 evrei (32,29%), 1.357
români (22,45%), 161 polonezi (2,66%), 61 ruteni (1%), 17 slovaci și cehi, 11
armeni, 11 maghiari, 7 ruși, 5 țigani, 4 sârbi, sloveni și croați, 3 greci, 28
de alte naționalități și o persoană cu naționalitate nedeclarată.” [1]
M-am oprit mult
timp asupra acelor cifre. Germani, evrei, români, polonezi, ruteni, armeni,
maghiari, romi... Toți trăind împreună în acel orășel pierdut într-un colț al
Bucovinei. Și tocmai ultimele cifre din listă mi-au trezit curiozitatea.
Cine erau acele
douăzeci și opt de persoane ascunse sub categoria atât de vagă de „alte
naționalități”? De unde veniseră? Ce limbi vorbeau?
Și mai era acea
unică persoană a cărei naționalitate nu fusese consemnată.
În orice caz,
multe dintre casele pe care proprietarii fuseseră nevoiți să le abandoneze și
pe care războiul nu le distrusese au ajuns, într-un fel sau altul, în mâinile
statului român.
Cu timpul, multe
dintre ele aveau să fie naționalizate și repartizate altor familii.
În 1944, la doar
o săptămână după nașterea mamei mele adoptive, bunica a ajuns singură, fără
bunicul, în casa pe care eu aveam să o cunosc, mulți ani mai târziu,
fiind drept casa bunicii.
Ajunsese acolo ca
refugiată, fugind dintr-o altă regiune grav afectată de război.
„Potrivit
recensământului din 1941, 2.771 dintre cei 5.883 de locuitori ai orașului,
incluzând și satele învecinate, erau evrei, reprezentând 47,10% din populație.
La 10 octombrie 1941, într-o singură zi, 2.945 de evrei au fost deportați [...]
în lagărele din Transnistria [...]. În primăvara anului 1944, doar 100 de
supraviețuitori s-au întors în orașul devastat de război.” [1]
B
unica locuia la
marginea orașului, într-o zonă în care erau numai case. Era foarte diferită de
cartierul în care locuiam eu și mama, înconjurate de blocuri. Cu toate că partea inferioară a orașului dădea o stradă lungă plină cu case.
Drumul spre casa bunicii mi se părea lung. Pentru a mă distrage,
priveam curioasă grădinile caselor și mă apropiam cât puteam de mult de
garduri, încercând să descopăr ce se ascundea dincolo de ele. Mergeam absorbită
de tot ceea ce vedeam, până când vreun câine de pază mă surprindea cu lătratul
lui și mă smulgea brusc din visare.
Din câte ne povestea bunica, puținii evrei care s-au întors în oraș după război s-au văzut, practic, obligați să plece din nou. Viața devenise din ce în ce mai grea pentru ei. Mulți au ales să emigreze în Palestina.
Acesta a fost și cazul doctorului Bichler. Timp de mulți
ani, bunica a lucrat ca bucătăreasă pentru el. Cu timpul,
relația lor de muncă s-a transformat într-o prietenie foarte apropiată. El îi
permitea să-și aducă copiii cu ea atunci când venea la lucru și, de asemenea,
să ia mâncare acasă. Doctorul Bichler era medic de familie și a fost
unul dintre evreii care au emigrat în Palestina.
Distanța, însă,
nu a pus capăt legăturii dintre ei. Până la moartea
lui, a continuat să corespondeze cu bunica și, din când în când, îi trimitea
câte un pachet, în special cu alimente. Bunica nu a încetat niciodată să
vorbească cu drag
despre el.
În funcție de
ceea ce primea, bunica păstra unele lucruri în dulapul din sufragerie, ca și
cum acel dulap ar fi fost locul rezervat tuturor lucrurilor pe care le
considera speciale.
Pentru a intra în casa bunicii, trebuia mai întâi să trecem de o poartă. De acolo începea o alee de ciment care ocolea casa și ducea spre partea din spate, unde ne întâmpina veranda, cu multele ei ferestruici de lemn.
Apoi urmau două
camere spațioase. În prima se afla o sobă mare, folosită atât pentru gătit, cât
și pentru încălzit. Mai erau două paturi, o masă solidă înconjurată
de scaune și o bancă veche din lemn care, atunci când îi ridicai șezutul, se
transforma într-un cufăr. Pe scurt - laiță.
Adoram laița aceea, vopsită într-un verde smarald. Pentru mine, era ascunzătoarea perfectă. Și apoi mai era și masa aceea mare. Eram mulți veri și ne așezam cu toții în jurul ei. Făceam tot felul de năzbâtii, iar bunica ne lăsa în voie.
A doua cameră era
la fel de spațioasă. Avea o sobă uriașă de teracotă, alte două paturi, o vitrină, o
masă cu scaune și, bineînțeles, faimosul dulap al bunicii. Despre dulapul
acela aș putea spune o mulțime de povești. Bunica ascundea
acolo de toate: vrute și nevrute.
Chiar și fulgii de
ovăz pe care îi trimitea doctorul Bichler îi păstra în acel dulap. Până când a venit
o vreme în care pachetele au încetat să mai sosească. Din acel moment, pentru
noi toți era clar: fulgii de ovăz care mai rămăseseră în dulap, deveniseră și
mai prețioși pentru bunica.
Apoi rareori
scotea
bunica
punga cu ovăz. Iar când o făcea, se lăsa o liniște deplină. Toți ne așezam în jurul mesei, cu farfuriile goale în
față și așteptam. Ne prefăceam că deja mâncam și duceam la gură câte o lingură
plină cu aer. Ne uitam unii la alții și râdeam în tăcere, în timp ce bunica
pregătea fulgii.
Nu voi uita
niciodată mirosul acela cald, care părea să ne hipnotizeze pe toți. Când ovăzul
era gata, fiecare primea câte o farfurie din terciul acela lipicios și eram cu toșii
perfect fericiți.
În plus, când doctorul Bichler părăsise orașul, îi lăsase bunicii ventuzele pe care le folosea în practica sa. Era suficient ca cineva să se îmbolnăvească pentru ca bunica să le scoată din dulap și să se pregătească să-l vindece.
Bolnavul se
întindea cu fața în jos, cu spatele gol, iar bunica lua, una câte una micile păhărele
de sticlă. Pregătea spirtul și aprindea o bucată de vată prinsă în capătul unui
bețișor. Apropia flacăra de interiorul fiecărei ventuze și, imediat după aceea,
o așeza pe piele. Eu priveam întregul ritual cu ochi mari, uluită și fascinată
în același timp.
Pielea din
interiorul paharelor căpăta tot felul de culori și se umfla, până când, după scurt
timp, bunica desprindea fiecare ventuză auzindu-se un plop destul de
convingător. Sunetul acela mă lăsa de fiecare dată cu gura căscată.
Pentru mine,
bunica era aproape o vrăjitoare. Părea că știe de
toate, iar grădina ei ascundea o lume întreagă. Pe partea dreaptă, aleea de ciment trecea pe sub vița-de-vie, care crescuse deasupra ei, formând un fel de coridor umbros. Chiar în față se afla cotețul, în jurul căruia găinile alergau unele după altele. Lângă el, într-un colț, era cușca câinilor, care stăteau legați. Mai spre mijlocul grădinii se întindeau sârmele pentru rufe.
Pe sârmă nu se
puneau la uscat doar haine. Uneori erau atârnate și pungi de plastic, fiecare mai
diferită de cealaltă, de toate culorile, mărimile și formele, unele complet
șifonate.
În fața
ferestrelor, spre stradă, se aflau grădina de zarzavat și florile, protejate de
un gard.
Totul își avea
locul lui. Totul era așezat cu grijă. Iar aproape de
intrare se afla fântâna cea veche, acoperită cu un capac mare din lemn.
D
e când mă știu,
bunica avea o tarabă în piața orașului. Mergea acolo în fiecare zi, cu excepția
duminicilor, ca să vândă legumele și ierburile pe care le cultiva. Dimineața își
pregătea căruciorul, îl încărca și îl trăgea după ea până la piață. Vindea de toate: adevăr
și fantezie.
Era cunoscută
pentru leacurile ei din plante. Pe multe dintre plante le cultiva chiar în
grădina ei. Pe altele le culegeam noi, copiii, de pe deal și i le aduceam. Apoi
le punea la uscat în pod. Un loc înspăimântător, apropo. Vechi și putred, plin de pânze de păianjen. Scara
îngustă care ducea până acolo era atât de nesigură, încât noi, copiii, abia
îndrăzneam să urcăm. Deși, din când în când, tot o făceam.
Acum, în timp ce
scriu aceste amintiri, îmi vine în minte mirosul de pod vechi, plin
de lucruri la fel de vechi, amestecat cu aroma ierburilor pe care bunica le
punea la uscat.
Tot acolo am
descoperit și borcanele de dulceață pe care bunica le urca să le
păstreze. Sau să le ascundă de noi? Oare știa că le
deschideam pe ascuns și luam câte o linguriță din fiecare? Puțin de aici, puțin
de dincolo, având grijă să nu se observe.
Când deschidea câte unul dintre borcanele de marmeladă, le găsea adesea înzaharisite și rămânea nedumerită.
“-Nu se poate!
Iar?”
Faptul că bunica
putea vindeca oamenii cu vechile ei leacuri mă fascina. Vitrina ei era plină de
sticle colorate, cu tot felul de lucruri plutind înăuntru. Adesea mă opream
în fața lor și le priveam uluită, întrebându-mă cum era posibil ca acel
conținut, care mie mi se părea atât de dezgustător, să poată vindeca boli.
B
unica era foarte
credincioasă și ne-a învățat și pe noi, pe mine și pe verișoara mea, să ne
rugăm. Mergeam la biserică în fiecare duminică, atât la cea catolică, cât și la
cea ortodoxă, iar înainte de culcare ne spuneam întotdeauna rugăciunile.
La început, numai
bunica avea un rozariu, cu mărgeluțe mici, albe transparente. De fiecare
dată când îl scotea din dulap, nu-mi puteam lua ochii de la el. Până când,
într-o zi, am primit și noi câte unul al nostru.
O priveam pe bunica rugându-se și o imitam, chiar dacă rugăciunile durau mult și începeau să mă doară genunchii. Adesea, în timp ce mă rugam, îmi fugea gândul în altă parte și începeam să mă gândesc la tot felul de lucruri. Când povesteam acest lucru, mi se spunea că diavolul era cel care încerca să-mi distragă atenția și să mă îndepărteze de cele bune.
Atunci mă străduiam și mai mult să mă concentrez, hotărâtă să-l scot pe diavol din capul meu.
Voiam să fiu ca
ele două. Să pot sta atât de mult în genunchi, cu ochii închiși, fără să mă
mișc. Dar nu. Eu deveneam neliniștită, deschideam ochii și priveam visătoare
candela pe care bunica o aprinsese înainte să începem rugăciunea. Pentru mine,
momentul în care aprindea candela era aproape sacru. O urmăream cu atenție și
îi observam fiecare mișcare.
Mai târziu când
crescuserăm, bunica ne-a permis să pregătim noi înșine candela. În sfârșit
puteam să-i arăt de ce eram în stare. Apoi luam rozariul în mâini și începeam
să mă rog:
“Marie, cea
plină de har, Domnul este cu tine, binecuvântată ești tu între femei...”
Era una dintre
rugăciunile mele preferate.
Înainte de
culcare, o rugam pe bunica să ne spună una dintre poveștile
ei. Iar ea, pe lângă poveștile născute din imaginația ei fără margini, ne
vorbea și despre propria viață. Ne povestea că
războiul lăsase în urma lui un gol imens.
“Fugeam
însărcinată cu mama ta și îl țineam de mână pe fratele ei, unchiul tău. Eram
singură, pentru că pe bunicul vostru îl luaseră în armată. Apoi a dispărut timp
de trei ani. Eu îl credeam mort, până când, într-o zi, a apărut în pragul porții.
Își pierduse auzul, iar între timp mama ta se născuse.”
Duminicile,
bunica obișnuia să meargă la biserică. Iarna, trotuarele
erau alunecoase și acoperite de pojghiță. Bunica mergea încet, cu foarte mare
grijă, în timp ce noi, verișoarele, păream să patinăm pe lângă ea. Din când în când, una
dintre noi cădea, iar cealaltă izbucnea în râs. Până când, într-o zi, bunicii
i-a venit ideea să transforme căzăturile noastre într-un joc: cea care cădea de
cele mai multe ori înainte să ajungem la biserică, avea să fie câștigătoarea.
Atât ne-a
trebuit! Am început să ne întrecem, care dintre noi reușea să cadă de mai
multe ori. Alunecam la fiecare câțiva pași și ajungeam iar și iar pe jos.
Când ajungeam în
cele din urmă la biserică, prima noastră oprire era la biserica catolică. Acolo
ne rugam la Sfântul Anton. Când pierdeam cheile sau orice alt lucru, scriam un
bilețel și îl puneam într-o cutiuță împreună cu câteva monede. Nu știu cum se
întâmpla, dar cred că de fiecare dată găseam ceea ce pierdusem.
Apoi îngenuncheam
pe acele suporturi de rugăciune din lemn, căptușite, și ne rugam o vreme
înainte să ne continuăm drumul spre biserica ortodoxă. Biserica ortodoxă se
afla foarte aproape de blocul în care locuiam. Liturghia dura până
în jurul orei unu, așa că ajungeam la timp ca să prindem o parte din
slujbă.
Acolo
îngenuncheam din nou, pe covor roșu închis, iar la sfârșitul slujbei primeam
anafură.
Anafura era
pregătită de femei în vârstă care locuia singure. Biserica le punea la
dispoziție niște peceți speciali pentru însemnarea pâinii, iar bunica, fiind văduvă și foarte credincioasă, era una dintre femeile care se ocupau de
pregătirea ei.
Făcea aluatul
acasă și forma din el cinci pâini mici, pe care le așeza împreună: patru
formând un pătrat, iar pe a cincea lângă una dintre laturi. După ce le cocea,
le ducea la biserică, unde pâinea era tăiată în bucățele mici, pătrate. Aceea era anafura
pe care o primeam la sfârșitul liturghiei, înmuiată în vin roșu.
Luni de dimineața
trebuia să merg la școală. Înainte să plec din casa ei, bunica obișnuia să mă
pieptene. Eu mă așezam pe
marginea patului, iar ea îmi împletea părul într-o coadă. Atunci începea să-mi
spună câte o poveste. Poate una pe care o mai auzisem deja. Nu
conta. Eu aveam întotdeauna câte o întrebare și o ascultam complet absorbită de
cuvintele ei.
A
m mai
avut și o altă bunică. Îi spuneam bunica soacră. Era mama tatălui meu și,
locuia chiar lângă bunica mea maternă. Erau vecine.
Cu ea am avut
foarte puțin de a face. Mama nu se înțelegea prea bine cu ea și, deși eu
petreceam foarte mult timp acasă la bunica maternă, rareori mergeam să o
vizitez. Mi-o amintesc ca
pe o femeie slabă, cu un batic închis la culoare, sub care își strângea
părul, și cu o fustă lungă, largă și bogată, care făcea ca silueta ei să pară
mai voluminoasă decât era în realitate.
Și tocmai de acea fustă se leagă una dintre puținele amintiri pe care le păstrez despre ea. Când știa că mă aflu la cealaltă bunică, ieșea la poartă și mă striga. Apoi își băga mâna într-unul dintre buzunarele fustei, scotea o batistă și o desfăcea în fața ochilor mei. Înăuntru se ascundeau câteva bomboane. Mi le dădea și îmi zâmbea.
Cu siguranță îmi spunea ceva în timp ce mi le dădea, dar cuvintele ei nu mi le mai amintesc. Mi-a rămas doar imaginea aceea: ea, lângă poartă, zâmbetul ei, batista care se deschide și, înăuntru, bomboanele pe care le păstrase pentru mine.
Bunica-soacră a murit înaintea tatălui meu.
D
e la bunicul matern
păstrez la fel de puține amintiri. A murit nu la mult timp după tata. Cât timp a
trăit, nu obișnuiam să rămânem peste noapte acasă la bunica, așa cum am început
să facem după moartea lui.
Se întorsese din
război cu auzul grav afectat, iar comunicarea cu el nu era întotdeauna ușoară.
Trebuia să-i vorbim foarte tare, aproape să strigăm, ca să ne audă.
Cu toate acestea,
era bun cu noi și râdea mult de prostiile noastre.
Îmi amintesc
râsul lui, gura aceea fără dinți și înfățișarea lui măruntă: era un om scund,
chel și aproape întotdeauna ars de soare. Îi plăcea foarte
mult vinul și dispărea adesea în beci, printre damigenele lui uriașe. Din
strugurii din grădină, pe care îi culegeam cu toții, își făcea vinul.
Nu-mi mai
amintesc exact cum îl pregătea. Îmi amintesc doar acele damigene enorme în care
îl lăsa o vreme să se odihnească. Acel furtun din care tragea ușor să curgă vinul și acel gust acru.
Uneori vinul
ieșea atât de acru, încât bunica sfârșea prin a-l folosi drept oțet.
Îmi mai amintesc, sau poate îmi amintesc pentru că bunica ne-a povestit de atâtea ori,
că, din când în când, îl lăsa pe bunicul să aibă grijă de câte unul dintre
strănepoții cei mici, culcați într-un leagăn de lemn. Bunicul se așeza lângă el
și începea să-l legene, dar uneori o făcea cu atâta însuflețire, încât micuțul
ajungea să cadă din leagăn.
Cum bunicul nu-i
auzea plânsul și, între timp, mai și adormea, copilul rămânea căzut, până când apărea bunica și începea să-l certe.
Deși, după
spusele ei, surzenia bunicului avea și misterele ei:
“-Când voia,
auzea foarte bine!”
[1]
https://ro.wikipedia.org/wiki/Cimitirul_evreiesc_din_Gura_Humorului