Journal

A

tenție, trenul de la Gara Centrală din Viena cu destinația București Nord pleacă de la linia 9.

Am pornit. Nu la timp, dar ce mai conta? Oricum mă aștepta o călătorie lungă și aveam să ne pierdem oricum. Știam că din clipa în care urcam în acel tren, nu mai exista cale de întoarcere. Pe măsură ce înaintam, amintirile copilăriei începeau să pună stăpânire pe mine. Iar roțile trăgeau înainte, alergau fără nicio reținere, accelerând nebunește, alunecând, nu, mai bine spus, zburând peste șine. Din când în când, o mână lungă, metalică, părea că trage de hățuri să le încetinească.

Fiecare călătorie spre locul în care am crescut îmi făcea pulsul să se accelereze. Eu, care îl aveam scăzut, simțeam cum inima începea a-mi bată cu putere. Călătoriile acelea mă duceau înapoi spre locul pe care, într-o zi, hotărâsem să-l părăsesc.

În clipa plecării, porneam spre acea casă, pe care încă o pot numi casă, deși au trecut atâția ani de când am lăsat-o, inima mea părea să-și potrivească bătăile după ritmul roților trenului, care continuau să înainteze fără ezitare.

Treceau granițe, străbăteau țări și mă purtau înapoi spre o lume veche, cu o gândire nu întotdeauna primitoare. Până acolo urma să ajungă drumul meu. Când trenul se oprea, parcă se opreau și gândurile mele cu el. Trăgeam aer în piept și îmi spuneam:

“-Hai! Curaj!”

Mă îndreptam spre țara mea, spre orașul ale cărui străzi le străbătusem de mii de ori, până când ajunsesem să le cunosc pe de rost. Mă întorceam spre locul acelui pârâu mic și vioi în care mă scăldasem de atâtea ori și care străbătea orașul de la un capăt la altul fără nicio teamă.

Pe atunci eram copilă și obișnuiam să-mi petrec verile acasă la bunica, împreună cu alți verii.

Tuturor ne plăcea să stăm la bunica. Acolo ne simțeam liberi, chiar dacă nu avea o casă prea mare. Uneori ne certam cine urma să doarmă cu ea în același pat.

Dar mă întorc la pârâul acela. Albia lui era pietroasă, însă apa era atât de limpede, încât se puteau număra peștișorii care înotau în ea. Pârâul străbătea micul nostru oraș de la un capăt la altul și purta același nume ca și el.

Bunica locuia în partea de sus a orașului, iar mama și cu mine, ceva mai jos. Într-un fel, pârâul acela unea cele două capete ale micii mele lumi.

Îmi amintesc cum verii mei mergeau la un atelier mecanic și se întorceau de acolo cu o cameră de cauciuc neagră și umflată până devenea rotundă și tare. În ochii noștri era o roată gigantică. Noi îi spuneam pur și simplu cameră.

Duceam camera până la pârâu, ne urcam pe ea și porneam la vale, purtați de curent, până ajungeam în partea orașului în care locuiam eu.

Drumul era destul de lung și, din când în când, cădeam cu toții în apă. Atunci ne opream, râdeam de căzătură și ne odihneam puțin înainte de a porni din nou.

Stăteam câte trei sau patru pe cameră, cu picioarele atârnând și tălpile în apă.

“- Să încercăm să ne echilibrăm greutatea!” spunea vărul mai mare.

Dar nu reușeam întotdeauna. Purtam șlapi care ne ieșeau mereu din picioare, iar atunci trebuia să ne grăbim să-i recuperăm înainte să-i ia apa.

Alteori atingeam pietrele ascuțite de pe fundul pârâului și ne făceam mici tăieturi. Au! Ridicam piciorul din apă și rămâneam privind, aproape fascinați, firicelul de sânge care se prelingea pe piele.

Sandalele cu baretă la spate, care ar fi trebuit să mă protejeze și pe care mama obișnuia să mi le cumpere la Marea Neagră, fie îmi rămăseseră mici, fie le pierdusem pe apă. Iar în piața rusească din orașul nostru, abia dacă găseam șlapi și aproape niciodată pe măsura mea.

Ne lua destul de mult timp să parcurgem cu camera acel traseu de-a lungul pârâului. Exista un punct în care pârâul se vărsa într-un râu mult mai mare, mai adânc și cu un curent mai puternic. Înainte să ajungem acolo, ieșeam din apă.

Apoi porneam înapoi spre casă, rostogolind camera pe mal, în timp ce soarele ne ardea pielea goală.

T

ot în vară, noi verii, mergeam la spălat de covoarele. Ce ne mai distram!

Chiar dacă, la sfârșit, mă durea spatele de cât stăteam aplecată, frecând covoarele bine pe ambele părți cu o perie de lemn și săpun. De fapt, eu și verișoara mea eram cele care le spălam. Băieții ne ajutau să ducem covoarele până la pârâu, dar, odată ajunși acolo, se apucau să se joace între ei, să râdă și să ne stropească.

Bunica ne pregătea felii de pâine cu unt și o sticlă de sifon, pe care le luam cu noi la pârâu. Mâncam totul și ne certam care dintre noi mâncase mai mult. Întotdeauna se găsea câte unul căruia îi mai era foame și care o lua la fugă înapoi spre casa bunicii, ca să mai caute ceva de mâncare.

După ce terminam de spălat covoarele, le întindeam peste gardurile grădinilor și le lăsam acolo zile întregi, să se scurgă și să se usuce la soare. Din când în când, le întorceam pe partea cealaltă. În acele zile, gardurile de pe strada noastră se acopereau cu covoare de toate culorile.

Când treceai pe lângă ele, simțeai un miros cald de umezeală, de lână udă care se usca sub soare. Covoarele se legănau în adierea vântului, iar culorile lor păreau să danseze în aer liber. Întreaga stradă se transforma într-un carnaval.

Î

n copilărie petreceam foarte mult timp la pârâu. Vara venea câte un excavator să curețe și să adâncească albia, iar pentru mine acela era un spectacol pe care nu aveam voie să-l pierd. Săpau în albia pârâului o groapă suficient de adâncă încât să ne putem scălda. Acolo, în apele acelea, am învățat să înnot.

Vărul mai mare, în schimb, încerca mereu să prindă pești. Îi atrăgea cu bucățele de mămăligă, iar când reușea să prindă vreunul, pe cei mici, îi lua cu el și le dădea drumul în fântâna adâncă din grădina bunicii. Din acea fântână beam cu toții apă.

Învârteam manivela, iar lanțul lung de metal cobora încet, până când găleata prinsă într-un cârlig la capăt ajungea la apă. Apoi trebuia să o ridicăm din nou, rotind manivela iar și iar, până când găleata ajungea din nou sus. Și atunci ne bucuram de apa aceea proaspătă și rece, din care beam cu toții din aceeași cană.

C

ând eram acasă la mama, ieșeam să mă joc cu ceilalți copii de la bloc. Vara ne petreceam întreaga zi afară și mâncam orice ne cădea în mână. Furam morcovi, ceapă și mere verzi din grădini, iar apoi, așa cum era de așteptat, ne durea burta.

Ne jucam ca nebunii, fără să obosim, până când se lăsa seara și începeau părinții să ne strige pentru a intra în casă.

Desenam cu creta o linie pe asfaltul străzii și hotăram că era terenul nostru. Odată trase liniile, începeam să batem mingea. Din când în când apărea câte o mașină.

“-Mașină!” striga unul dintre noi.

Ne dădeam la o parte, mașina trecea încet și, imediat ce se îndepărta, puneam din nou stăpânire pe stradă și continuam să ne jucăm.

Adevăratul pericol venea din altă parte. În perioada în care se culegeau nucile trebuia să fim atenți și să ne păzim capetele. Pe aleile care duceau la blocurile unde locuiam, erau nuci încărcați de roade. Pentru a face nucile să cadă, aruncam cu putere cu niște pari în crengi.

Și atunci începea să plouă cu de toate: nuci, frunze, crenguțe ... orice se desprindea.

Adunam nucile de pe jos și le desfăceam chiar acolo. Erau perfecte. Le curățam coaja verde cu un cuțitaș și mâncam nucile pe loc. Mamei îi plăcea să facă dulceață din ele. Mie, în schimb, îmi plăcea să stau afară cu ceilalți și să petrec ore întregi curățând nuci, în timp ce vorbeam despre toate și despre nimic.

La sfârșit aveam mâinile complet înnegrite de iodul nucilor, iar culoarea aceea nu dispărea prea ușor. Așa ajungeam în prima zi de școală, încercând să ne ascundem mâinile la spate. Până când învățătoarea le vedea și ne certa.

Impressum