Î
mpreună cu părinții mei locuiam aproape de Școala Nr. 3. Acolo am început clasa întâi și am rămas până în clasa a opta. Clasele I–IV erau separate de clasele V–VIII.Îmi amintesc că am început clasa întâi plină de entuziasm și nerăbdătoare de a mă face mare. La școala, am intrat la șapte ani și câteva luni, pentru că, în anul precedent, mama preferase să mai aștepte, considerând că eram încă prea mică.
În acea perioadă, uniforma făcea parte din viața noastră încă de când eram mici. Deja de la grădiniță, deveneam Șoimi ai Patriei. Existau diferite grade, pentru cei mici și pentru cei mari.
Fetele purtau o fustiță roșie și un fel de jachetă portocalie, la care, mai târziu, se adăuga și cravata roșie. Iar pentru a completa uniforma, purtam și o pălărioară roșie.
În funcție de meritele noastre și de activitățile la care participam, primeam mici insigne pe care le adăugam uniformei ca semn de recunoaștere.
Pe măsură ce creșteam, se schimba uniforma. Ajungeam să purtăm o fustă bleumarin, o centură aurie cu o cataramă rotundă, o cămașă albă, aceeași cravată roșie și o beretă albă.
Îmi amintesc cât de mândră eram purtând acea uniformă. În plus, unii dintre elevii mai mari aveau un rol asemănător cu ceea ce astăzi am numi mentori: ne îndrumau, ne dădeau sfaturi și, într-un fel, aveau grijă de noi.
Pe atunci meritele erau răsplătite. Primeam șnururi de diferite culori, pe care le purtam prinse de uniformă și care indicau distincțiile pe care le obținuserăm. Era suficient să ne privești de la distanță ca să știi ce grad obținuse.
Privite de astăzi, toate acestea pot părea o mare punere în scenă, cu uniforme, insigne, grade și mici ritualuri. Dar eu fiind copil trăiam totul altfel. Făceam parte din acea lume cu un entuziasm enorm și mă bucuram de fiecare nouă insignă și de fiecare nou semn de recunoaștere.
Apoi a venit uniforma albastră de școală: o rochiță bleumarin, ciorapi albi și un șorț în carouri alb-albastre. Pe piept era cusută o emblemă cu numele și numărul școlii.
Comparată cu uniforma de Șoim al Patriei, trebuie să recunosc că nu mi s-a părut cine știe ce. După atâtea culori, cravate, insigne și decorări, uniforma aceea mi se părea destul de simplă.
Cum se obișnuia în fiecare an, ni se făceau fotografii care, mai târziu, deveneau mici cadouri pentru părinții noștri. De obicei, eram fotografiați cu o hartă în fundal, așezați în bancă, cu un stilou în mână. De 8 Martie, de Ziua Mamei, ni se făcea și o fotografie specială.
Mama îmi punea în păr funde albe din tul. Deși aveam părul scurt, mi le prindea pe o cordeluță, astfel încât să pară două funde mari. Când fotografiile erau gata, pe verso copiam toți aceleași cuvinte pe care învățătoarea ni le scria pe tablă:
„Dragă mamă!
Cu ocazia zilei de 8 Martie, îți dăruiesc un mărțișor și o floare...”
Apoi mama plătea fotografia transformată în felicitare și o păstra cu o bucurie pe care, la vremea aceea, eu încă nu eram în stare să o înțeleg.
Fiecare început de an școlar era un adevărat eveniment. În curtea școlii ne așezam formând un careu. Când festivitatea ajungea la sfrârșit, împreună cu cadrele didactice, unul câte unul, intram împreună în clasă.
Atunci era momentul în care tovarășa învățătoare, sau, pur și simplu, toașa învățătoare, cum îi spuneam cu toții, primea buchetele de flori, pe care părinții le cumpăraseră.
La scurt timp după Revoluție, tovarășa învățătoare a devenit domnișoara sau doamna învățătoare.
În anii comunismului, toate diminețile începeau la fel. Înainte de a intra în școală, trebuia să facem înviorarea în curte. Nu conta dacă ploua, ningea sau dacă frigul ne tăia obrajii. Ridicam brațele, săream și duceam genunchii la piept, repetând mereu aceleași mișcări. Abia după ce se termina înviorarea ni se permitea să intrăm în clase.
La intrare în școală, la ușa de la intrare, se aflau elevi din clasa a opta, care purtau o banderolă ce îi identifica drept “elevi de serviciu”. Supravegheau intrarea și hotărau cine putea intra înainte să sune clopoțelul. Ceilalți așteptam afară până la ora exactă.
Odată ajunși în clasă, înainte de începerea primei ore, ne ridicam cu toții în picioare. Cântam imnul României și ne îndreptam privirea spre portretul lui Ceaușescu, atârnat deasupra tablei, pe care îl salutam. Abia apoi ne așezam. După aceea, învățătoarea începea mica ei inspecție.
Trecea printre bănci, în timp ce noi prezentam mâinile „curate” pe bancă, mai întâi pe o parte, apoi pe cealaltă, ca să le poată verifica bine. Trebuia, de asemenea, să-i arătăm o batistă albă, la fel de curată și bine călcată, pe care mama avea grijă să mi-o pună în fiecare zi în ghiozdan.
Abia după acest ritual începea ora. Din când în când, în mijlocul acelei inspecții, se auzea câte o lovitură scurtă și seacă. Unul dintre colegi nu avea mâinile „suficient de curate” și primea o lovitură, peste degete, cu o nuielușă de lemn. În acele momente se lăsa o liniște ciudată.
Iar dacă nu învățasem suficient sau nu aveam lecția bine pregătită, putea urma o altă pedeapsă: o tragere zdravănă de perciunii aceia mici de lângă urechi.
“-Au! Chiar că durea...”
Apoi a venit Revoluția și multe dintre acele obiceiuri au dispărut. Nu am mai fost Șoimi ai Patriei, nu am mai făcut cu toții înviorarea de dimineață în curtea școlii, iar portretul dictatorului nu a mai vegheat de pe peretele clasei. A dispărut și uniforma. Dintr-odată, mergeam la școală îmbrăcați în hainele noastre obișnuite, iar orele pur și simplu începeau, fără toate acele ceremonii care, până atunci, făcuseră parte din viața noastră.
Î
mi amintesc că, în într-o zi, mă aflam în centrul orașului, în drum spre casă, când, deodată, multă lume adunată în fața clădirii Consiliului Popular începuse să scandeze. Cu pancarte, strigăte și lozinci al căror înțeles eu nu îl puteam pricepe. De la ferestre zburau portretele președintelui. Oamenii scuipau pe ele și le călcau în picioare.Strada, pe unde obișnuiau să circule mașinile, era plină de grupuri de oameni, iar lor li se alăturau din ce în ce tot mai mulți. Zgomotul și agitația creșteau cu fiecare clipă.
Când, în sfârșit, am ajuns acasă, mama mi-a ieșit în întâmpinare, îngrijorată și supărată în același timp că întârziasem atât de mult.
“-Hai odată, că e revoluție!”
Restul l-am urmărit la televizor. Stăteam cu toții în fața ecranului și priveam uluiți. Se vorbea despre morți, despre tineri și studenți împușcați pe străzile capitalei, în timp ce la Timișoara revolta era în plină desfășurare.
Dictatorul și soția lui au fost capturați. La televizor s-au arătat imaginile execuției lor. Șaptezeci și ceva de gloanțe, se spunea. Iar noi priveam toate acestea de acasă, din fața televizorului.