Journal

P

e vremea aceea, iernile din România erau atât de bogate în zăpadă, încât se făceau troieni de zăpezi și rămâneu zile și zile fără să se topească. Se închideau drumurile, școlile, iar în fața blocului nostru abia dacă mai rămânea o cărare îngustă pe unde se putea trece. Pentru noi copiii o adevărată aventură.

Cum locuiam la parter, mă urcam pe un taburet, ieșeam pe fereastră și mă afundam direct în zăpadă. Mama mă certa:

“-Ești ca țiganii*!
-Dar, mamă, de ce ies țiganii*pe fereastră?”

Pe atunci nu înțelegeam la ce se referea mama. Abia mai târziu aveam să înțeleg prejudecățile care existau față de persoanele rome.

Frigul iernii și albul pătat al zăpezii, îmi readuc în memorie imaginea tatălui meu trăgându-mă agale, prin oraș, într-o sanie de culoare albastră în urma lui. Îmbobolită cu un fular, care îmi acoperea gura și pe care îl detestam, cu o căciulă rusească din blană cu urechi, și o pătură peste genunchi, obișnuiam să închid ochii și-mi imaginam că eram într-o căruță trasă de cai.

Iarna, unele căruțe erau împodobite cu clopoței care sunau la fiecare pas. Erau atât de frumoase, încât cu greu îmi puteam lua ochii de la ele. Acoperite cu covoare groase de lână și împodobite cu ștergare tradiționale, brodate în roșu și negru, purtau femei, copii și bătrâni, cei mai mulți dintre ei romi. Îi auzeai venind de departe.

Zurgălăii sunau în ritmul trapului cailor, iar printre clinchetele lor și nechezatul cailor se auzeau vocile copiilor, care păreau să cânte în același ritm. Căruțele, pe care le vedeam în Bucovina aveau, în esență, o ladă lungă din lemn, așezată pe patru roți, două în față și două în spate. În partea din față, o scândură servea drept bancă pentru cel care conducea. Ceilalți călători se așezau cum puteau în interiorul căruței, iar cei mai neastâmpărați stăteau pe marginea scândurilor laterale.

Când ningea foarte mult, roțile dispăreau și, în locul lor, apăreau un fel de șine din lemn, uneori întărite cu cauciuc, care transformau căruța într-o sanie uriașă. Iar eu, din mica mea sanie albastră, visam să merg împreună cu ei.

În acele ierni aspre, în serile slab luminate, abia puteam distinge silueta tatălui meu mergând înaintea mea. În urma lui, eu cu fularul acoperit de țurțuri de gheață.

Așa îmi amintesc acele ierni: întunecate și nesfârșit de reci. Și nu doar memoria mea le păstrează astfel. Potrivit datelor despre temperaturile înregistrate în acea perioadă în România:

„O altă iarnă din această categorie, cea din 1984–1985, nu a fost doar friguroasă, cu temperaturi care au coborât din nou sub –30 de grade, ci și extrem de lungă, durând aproape până în aprilie.” [1]

Pe lângă plimbările cu sania, îmi mai plăcea și patinajul. Niște veri îmi dăduseră o pereche de patine din piele neagră, destul de uzate și mult mai mari decât purtam eu. Erau aceiași veri care lucrau la intrarea patinoarului de la Școala Nr. 2. Așteptam răbdătoare la coadă, iar când îmi venea rândul să intru și să plătesc, unul dintre ei spunea:

“-E verișoara mea. Lăsați-o să intre.”

Nu am avut o relație foarte apropiată cu acei veri. Erau copiii unuia dintre frații mamei mele și aveau reputația de a fi destul de neastâmpărați. De Paște obișnuiau să facă explozii cu carbid, un obicei periculos din cauza căruia doi dintre ei ajunseseră chiar să-și piardă câte un deget.

Cu trecerea anilor, viața acelei familii a luat o întorsătură tristă. Unchiul meu și fii lui s-au îmbolnăvit de tuberculoză și au murit, unul după altul. De fapt, prima care plecase dintre ei, fusese însă mama verilor mei, ea murind din cauza unei alte boli.

Pentru că pe atunci era firesc să se ajute unii pe alții, mama, care era croitoreasă și foarte îndemânatică, se ocupa de pregătirea sicrielor. Le căptușea pe interior cu pânză albă și un fel de tul. Așeza și o pernuță mică, umplută cu talaș de lemn, apoi împodobea marginile cu o panglică neagră. Până când mama termina lucrul, sicriul rămânea în sufrageria casei noastre.

În acele zile, mirosul lemnului proaspăt tăiat pătrundea în toate încăperile. În funcție de anotimp mirosul acela putea fi mai puternic sau mai slab, dar niciodată nu trecea neobservat. Pentru mine, acel miros era relaționat cu moartea. În plus, mie întotdeauna mi-a fost frică de morți.

Dincolo de acel miros, îmi amintesc patinoarul ca pe un loc imens. Gheața strălucea sub lumini, muzica răsuna în jur și era mereu plin de oameni. Patinele îmi erau atât de mari, încât abia reușeam să mă dau fără să mă țin de margine. Dar nu-mi păsa. Mă bucuram de fiecare dată și mă întorceam acasă fericită cu picioarele amorțite de frig.

Când ajungeam acasă, tata îmi scotea ghetele, iar mama îmi pregătea un lighean cu apă caldă. Of! La început mă dureau atât de tare piciaorele, încât voiam să le scot, dar, încetul cu încetul, durerea dispărea și căldura începea să mă încălzească.

Iar înainte de culcare, mama învelea o cărămidă fierbinte într-o cârpă, uzată deja, aproape arsă, și o așeza la picioarele patului. Căldura aceea ne încălzea până dimineața următoare.

Î

nainte de Crăciun se tăiau porcii. Era un prilej pentru care întreaga familie se aduna acasă la bunici și fiecare ajuta cu ce putea. De regulă, bunica și bunicul erau cei care dădeau indicații precise tuturor celor veniți să dea o mână de ajutor.

În oraș era un măcelar care se ocupa cu tăierea porcilor. Încă din verandă auzeam guițatul animalului. Unii dintre veri, mai tari de inimă, îndrăzneau să se uite pe fereastră. Eu nu. La scurt timp după aceea, ușa se deschidea și ni se dădea voie să ieșim. Porcul, sacrificat, zăcea cu burta în sus pe un suport din lemn care îl susținea de picioarele din față și din spate, de o parte și de alta. Sub el, o baltă de sânge păta zăpada.

Bunicul presăra rumeguș să acopere acel roșu, precum și urmele însângerate pe care le lăsaseră galoșii prin zăpadă până la poartă. Galoșii erau un fel de încălțări din cauciuc, iar iarna îi încălțam peste ciubote; vara, în schimb, îi purtam direct în picioarele goale. Noi, copiii, umblam cu galoșii aceia enormi, împiedicându-ne la fiecare pas și râzând unii de alții.

După ce porcul era tăiat, îmi amintesc că mai întâi îi pârleau părul cu flacăra. Ce miros îngrozitor! Apoi îi deschideau burta de-a lungul și îi scoteau organele.

Nouă, ne umflau beșica porcului și ne-o dădeau să ne jucăm cu ea în loc o minge. Ne jucam până când se spărgea și sfârșea uitată într-un colț al grădinii.

Casa bunicii în acele timpuri era plină de oameni. Pe masa din bucătărie se îngrămădeau bucăți de carne și grăsime, oale, cratițe și mașina de tocat carne și măruntaie. Ce mai forfotă de mâini ocupate era!

Se făceau cârnații, pe care bunicul îi afuma în șură. Se pregătea o mămăligă mare, iar carnea se frigea la focul sobei. Ne așezam cu toții în jurul mesei fericiți în fața acelui adevărat ospăț.

Zile întregi, uneori chiar săptămâni, totul mirosea a fum. Mirosul acela pătrundea în carne și în cârnați și impregna și casa.

Mai târziu, aveam să repetăm aceeași tradiție și la blocul în care locuiam cu mama. Pe atunci, după Revoluție, mamei i s-a permis să împrejmuiască o mică bucată de teren din jurul ferestrelor noastre. Acel petic de pământ se întindea de-a lungul blocului până în partea din spate și, cu timpul, s-a transformat într-un fel de grădină a noastră.

În spatele casei țineam lemnele pentru iarnă și tot acolo aveam și cotețul găinilor sau al rațelor, în funcție de an. Mama se răzgândea de la un an la altul. Ea tăia găinile și rațele, iar eu, fiind deja ceva mai mare, o ajutam.

Pe foc încălzeam o oală mare cu apă, în care scufundam, întregi, găinile sau rațele proaspăt tăiate, pentru ca după aceea să fie jumulite. Penele erau apoi uscate și păstrate pentru a umple pernele. Nici aripile nu se aruncau. Din ele făceam mici măturici cu care strângeam firimiturile de pe masă. Le păstram folosindu-le iar și iar, până când se uzau atât de tare, încât nu mai puteau fi folosite și trebuiau, în cele din urmă, aruncate.

Cu timpul, creșterea animalelor în jurul blocurilor din oraș a fost interzisă.

[1] https://vremea.ido.ro/stiri/1412-cele-mai-geroase-ierni-din-istoria-romaniei-1412/

Impressum