Pentru noi, copiii, o adevărată aventură.
Cum locuiam la parter, mă urcam pe un taburet, ieșeam pe fereastră și mă afundam direct în zăpadă.
Mama mă certa:
— Ești ca țiganii! Doar nu suntem țigani![1]
— Dar, mamă, de ce ies țiganii pe fereastră?
Pe atunci nu înțelegeam la ce se referea mama. Abia mai târziu aveam să înțeleg prejudecățile care existau față de romi.
Frigul iernii și albul pătat de umbre ale zăpezii, îmi readuc în memorie imaginea tatălui meu trăgându-mă prin oraș într-o sanie vopsită în albastru, legată cu niște frânghii care păreau mereu gata să se rupă.
Mă îmbrăca bine ca să mă apere de frig: un fular foarte gros, care îmi acoperea gura și pe care eu îl detestam, o căciulă rusească din blană, cu urechi, și o pătură așezată peste picioare.
Și așa eram eu, bine înfofolită, în timp ce tata trăgea sania pe străzile acoperite de zăpadă.
Așezată în sanie, obișnuiam să închid ochii și să-mi imaginez că mergeam într-o „sanie-căruță“ trasă de cai.
Iarna, acele căruțe erau împodobite cu clopoței care sunau la fiecare pas. Erau atât de frumoase, încât cu greu îmi puteam lua ochii de la ele. Acoperite cu covoare groase de lână și împodobite cu ștergare tradiționale brodate în roșu și negru, purtau femei, copii și bătrâni, cei mai mulți dintre ei romi.
Îi auzeai venind de departe.
Clopoțeii sunau în ritmul trapului cailor, iar printre clinchetele lor se auzeau vocile copiilor, care păreau să cânte în același ritm. Căruțele românești aveau, în esență, forma unei lăzi lungi din lemn, așezată pe patru roți, două în față și două în spate. O scândură așezată în partea din față servea drept bancă pentru cel care conducea.
Ceilalți călători se așezau cum puteau în interiorul căruței. Cei mai neastâmpărați stăteau pe margini sau pe micile trepte de lemn din exterior, cu picioarele atârnând.
Când ningea foarte mult, roțile erau scoase și în locul lor se montau un fel de tălpi din lemn, uneori întărite cu cauciuc, care transformau căruța într-o sanie uriașă.
Iar eu, din mica mea sanie albastră, visam să merg împreună cu ei.
Iernile acelea aspre au rămas adânc întipărite în memoria mea.
În serile întunecate, slab luminate, abia puteam distinge silueta tatălui meu mergând înaintea mea și călăuzindu-mă spre casă. Eu eram în urma lui, cu fularul acoperit de mici țurțuri de gheață formați din aburul respirației mele.
Așa îmi amintesc acele ierni: întunecate, albe și nesfârșit de reci.
Și nu doar memoria mea le păstrează astfel. Potrivit datelor despre temperaturile înregistrate în acea perioadă în România:
„O altă iarnă din această categorie, cea din 1984–1985, nu a fost doar friguroasă, cu temperaturi care au coborât din nou sub –30 de grade, ci și extrem de lungă, durând aproape până în aprilie.” [2]
Pe lângă plimbările cu sania, unul dintre lucrurile care îmi plăceau cel mai mult iarna era să patinez.
Niște veri îmi dăduseră o pereche veche de patine din piele neagră, destul de uzate și mult mai mari decât purtam eu. Erau aceiași veri care lucrau la intrarea patinoarului de la Școala Nr. 2. Așteptam răbdătoare la coadă, iar când, în sfârșit, îmi venea rândul să intru și să plătesc, unul dintre ei spunea:
— E verișoara mea. Lăsați-o să intre.
Și așa intram eu la patinoar.
Nu am avut o relație foarte apropiată cu acei veri. Erau copiii unuia dintre frații mamei mele și aveau reputația de a fi destul de neastâmpărați.
De Paște obișnuiau să facă explozii cu carbid, un obicei periculos din cauza căruia doi dintre ei ajunseseră chiar să-și piardă câte un deget.
Cu trecerea anilor, viața acelei familii a luat o întorsătură tristă. Unchiul meu și fiii lui s-au îmbolnăvit de tuberculoză și au murit, unul după altul. Prima care plecase dintre ei fusese însă mama verilor mei, deși ea murise din cauza unei alte boli.
Pentru că pe atunci era firesc să se ajute unii pe alții, mama mea, care era croitoreasă și foarte îndemânatică, se ocupa de pregătirea sicrielor. Le căptușea pe interior cu pânză albă și un fel de tul. Așeza și o pernuță mică, umplută cu talaș de lemn, apoi împodobea marginile cu o panglică neagră. Până când mama termina lucrul, sicriul rămânea în sufrageria casei noastre.
În acele zile, mirosul lemnului proaspăt tăiat pătrundea în toate încăperile. În funcție de anotimp și de cât de cald era afară, mirosul acela putea fi mai puternic sau mai slab, dar niciodată nu trecea neobservat.
Pentru mine, acel miros însemna moarte. Iar mie întotdeauna mi-a fost frică de morți.
Dincolo de acel miros pe care îl asociam cu moartea, îmi amintesc patinoarul ca pe un loc imens. Gheața strălucea sub lumini, muzica răsuna în jur și era mereu plin de oameni. Patinele îmi erau atât de mari, încât abia reușeam să alunec fără să mă țin de margine. Dar nu-mi păsa.
Mă bucuram de fiecare clipă și mă întorceam acasă fericită, cu picioarele amorțite de frig.
Când ajungeam acasă, tata îmi scotea ghetele, iar mama îmi pregătea un lighean cu apă caldă. Cel mai greu era să-mi bag picioarele în apă. La început mă dureau atât de tare, încât aproape că voiam să le scot imediat, dar, încetul cu încetul, durerea dispărea și căldura începea să-mi cuprindă picioarele.
Înainte de culcare, mama învelea o cărămidă fierbinte într-o cârpă și o așeza la picioarele patului. Căldura aceea ne ținea până dimineața următoare.
Îmi amintesc de mine și de părinții mei stând împreună pe marginea patului, împărțind acel spațiu mic și acea căldură.
Pe atunci nu aveam nevoie de nimic altceva.
Pentru mine, acela era tot universul meu.
Înainte de Crăciun se tăiau porcii. Era un prilej cu care întreaga familie se aduna acasă la bunici și fiecare ajuta cu ce putea. De regulă, bunica și bunicul erau cei care dădeau indicații precise tuturor celor veniți să dea o mână de ajutor.
În oraș era un măcelar care se ocupa cu tăierea porcilor. Încă din verandă auzeam guițatul animalului. Unii dintre verii mei, mai tari de inimă, îndrăzneau să se uite pe fereastră. Eu nu.
Mie îmi era de ajuns să aud acele țipete.
La scurt timp după aceea, ușa se deschidea și ni se dădea voie să ieșim. Porcul, deja sacrificat, zăcea cu burta în sus pe un suport din lemn care îl susținea de picioarele din față și din spate, de o parte și de alta. Sub el, o baltă de sânge păta zăpada.
Bunicul presăra rumeguș ca să acopere roșul acela, precum și urmele însângerate pe care galoșii le lăsaseră prin zăpadă până la poartă.
Galoșii erau un fel de încălțări din cauciuc, ceva mai mari decât piciorul, în care puteai intra cu tot cu pantofi. Iarna îi încălțam peste pantofi când ieșeam afară; vara, în schimb, îi purtam direct în picioarele goale.
Noi, copiii, umblam cu galoșii aceia enormi, împiedicându-ne la fiecare pas și râzând unii de alții. Când intram în casă, îi lăsam lângă ușă.
După ce porcul era tăiat, îmi amintesc că mai întâi îi pârleau părul cu flacăra. Ce miros îngrozitor!
Apoi îi deschideau burta de-a lungul ei și îi scoteau organele.
Nouă, copiilor, ne umflau bășica porcului și ne-o dădeau să ne jucăm cu ea ca și cum ar fi fost o minge. Ne jucam până când se spărgea și sfârșea uitată într-un colț al grădinii.
Casa bunicii era plină de oameni.
Pe masa cea mare se îngrămădeau bucăți de carne și grăsime, oale, cratițe și mașina de tocat pentru carne și măruntaie. Peste tot era o forfotă continuă de mâini ocupate, fiecare cu treaba ei.
Se făceau cârnați, pe care apoi bunicul îi afuma într-o mică afumătoare de lângă casă. Se pregătea o mămăligă mare, iar carnea se frigea la căldura sobei. După aceea, ne așezam cu toții în jurul mesei, fericiți în fața acelui adevărat ospăț.
Zile întregi, uneori chiar săptămâni, totul mirosea a fum.
Mirosul acela pătrundea în carne și în cârnați și părea că rămâne impregnat și în casă. Iar eu mă bucuram de fiecare dată când mai gustam câte o bucată din cârnații aceia sau din carnea aceea.
Mai târziu, aveam să repetăm aceeași tradiție și la blocul în care locuiam eu și mama.
Pe atunci, după Revoluție, mamei i s-a permis să împrejmuiască o mică bucată de teren din jurul ferestrelor noastre. Acel petic de pământ se întindea de-a lungul blocului până în partea din spate și, cu timpul, s-a transformat într-un fel de grădină a noastră.
În spatele casei țineam lemnele pentru iarnă și tot acolo aveam și cotețul găinilor sau al rațelor, în funcție de an. Mama se răzgândea de la un an la altul. Ea tăia găinile și rațele, iar eu, fiind deja ceva mai mare, stăteam lângă ea și o ajutam.
Cu timpul, creșterea animalelor în jurul blocurilor din oraș a fost interzisă, iar obiceiul acesta a dispărut.
Pe foc încălzeam o oală mare cu apă, în care scufundam, întregi, găinile sau rațele proaspăt tăiate. Așa era mai ușor să le jumulim. Penele erau apoi uscate și păstrate pentru a umple pernele.
Nici aripile nu se aruncau. Din ele făceam mici măturici cu care strângeam firimiturile de pe masă.
Le păstram ani întregi, folosindu-le iar și iar, până când se uzau atât de tare, încât nu mai puteau fi folosite și trebuiau, în cele din urmă, aruncate.
[1]Acesti termeni „țigancă/ țigani” erau folosiți în anii ’80/90, în mediul în care am crescut, fără ca eu, copil fiind, să le atribui vreo conotație discriminatorie sau jignitoare. Dimpotrivă, încă din copilărie am simțit o fascinație aparte față de cultura romă.
[2] https://vremea.ido.ro/stiri/1412-cele-mai-geroase-ierni-din-istoria-romaniei-1412/