Journal

A

cea lumină difuză din colțul îngust dintre perete și dulap, acea lumină din penumbră, mă poartă înapoi într-un timp din care abia dacă mai păstrez amintiri, în afară de faptul că ceva mă făcea să mă ascund acolo. Nu știu ce mă determina să o fac, dar acel loc îmi servea drept refugiu mie, unei fetițe de numai trei ani, proaspăt adoptate. Pentru că acolo începe memoria copilăriei mele.

După cum mi s-a povestit, eram ceva speriată când m-au adus de la orfelinat. Atât de speriată, încât, dacă cineva îmi vorbea sau se uita la mine, începeam să plâng. Iar adesea mă ascundeam în spatele acelui dulap de unde nu mai vroiam să ies.

Când am crescut, o întrebam pe mama dacă știa de ce plângeam:

“Nu știu. Nimeni nu știa. Dimpotrivă, când dormeai, mă aplecam asupra ta să văd dacă respiri. Eram îngrijorată, nu știam ce înseamnă să ai o fetiță.”

Când am ajuns în casa părinților mei adoptivi, nu vorbeam. Din câte mi-au povestit, nu am început să vorbesc până pe la vreo patru ani. Ei aproape că se resemnaseră cu gândul că, fiica lor nu avea să vorbească, până când cineva a sfătuit-o pe mama să fure o bucată de pâine de la o “țigancă” [1], să mi-o dea să o mănânc, astfel să încep să vorbesc.

Iar mama a avut curajul. A furat o bucată de pâine de la o femeie romă, riscând să fie prinsă. Citez după spusele mamei:

“-Ce faci, femeie?
-Mi s-a spus că, dacă fur o bucată de pâine de la tine, fiica mea va începe să vorbească.”

Iar femeia a râs.

“-Ia-o! Dacă o să vorbească la fel de mult ca și mine, o să te saturi de ea.”

Și, ca prin farmec, se pare că am început să vorbesc, revărsând cuvinte asemenea unor pâraie care curgeau fără oprire. Mi-au spus că vorbeam ca o cascadă.

Amintirile mele din acei ani au rămas întipărite în memorie asemenea unei succesiuni de imagini care, din când în când, revin și mă poartă din nou în acel loc, în acea clipă. Una dintre aceste imagini este cea a grădiniței arse. Se pare că eu și cu o colegă am fost printre ultimii copii scoși de acolo. Grădinița se afla chiar în spatele blocului unde am crescut. După incendiu, am fost mutată la grădinița “de la deal”.

Îmi amintesc bine drumul. Treceam prin fața Școlii Nr. 3, apoi pe lângă Casa de copii și continuam să urcăm pe acea stradă până când ajungeam, în cele din urmă, la grădiniță. În grupa mea erau câteva fete, alături de care am rămas până când am terminat grădinița.

Una dintre ele era G.. Tatăl ei călătorea în străinătate și îi aducea lucruri care, în acea perioadă, pur și simplu nu existau la noi. Printre ele se numărau acei ursuleți de jeleu cu diferite arome. Ce mult îmi plăceau! Veneau din Germania. Îmi amintesc cum îi ceream lui G.:

“-Mai dă-mi unul... Și încă unul...”

La grădiniță se organizau multe serbări și spectacole la care participam. Cum era obiceiul, acele momente erau imortalizate în fotografii. Fotografii pe care acum, în timp ce scriu aceste rânduri, pe unele dintre ele, le am în fața mea.

Multe dintre fotografii erau făcute de bunicul lui G.. Îi lipsea o mână și purta un fel de protecție neagră din plastic, ceva ce mie, pe atunci, mi se părea un degetar uriaș. Degetarul îl cunoșteam de la mama, ea fiind croitoreasă. Ei bine, bunicul lui G. obișnuia să străbată orașul pe bicicletă, iar imaginea lui mi-a rămas întipărită în memorie. Mie îmi era ceva frică de el.

La fel îmi amintesc și de o educatoare foarte severă, o femeie în vârstă, cu părul lung și alb, pe care uneori îl purta prins, iar alteori îl lăsa să-i cadă pe spate. Acest detaliul al ei îmi plăcea. Obișnuia să se îmbrace în negru. Doamna Lupu era cunoscută pentru severitatea ei.

Există o întâmplare cu ea care a rămas întipărită în memoria mea. Stăteam cu toții pe scăunelele noastre, așezați în cerc, în timp ce ea ne vorbea, când deodată începuse să mă certe. La un moment dat, m-a luat de mână, m-a așezat cu fața în jos peste genunchii ei, mi-a dat pantalonii la o parte și a început să mă lovească. De ce? Nu îmi amintesc.

Aflând acestea, tata s-a dus la grădiniță să mă apere. Îmi amintesc cum mama îmi povestea că el spunea:

“-Eu n-am luat un copil din orfelinat, să vină cineva să-l bată.”

Era hotărât să mă apere cu orice preț.

Amintiri cu tata am destule. Când se întorcea seara de la serviciu, lucra pe taxiu, îmi arăta toți banii pe care îi câștigase în acea zi și mi-i dădea mie, spunându-mi că tot ceea ce avea el, era al meu. Mama râdea. A doua zi, când pleca la serviciu, lua banii cu el pentru ai duce la birou, iar mie îmi lăsa 5 bani.

În altă zi putea să apară acasă cu zece inele, pe care le cumpărase de la niște femei rome din Luncă. Zece inele. Câte unul pentru fiecare deget al meu. Așa era tata.

Alteori se juca cu mine cu mingea în sufragerie. Închidea ușile care dădeau spre hol și le foloseam drept porți. Când mama ne vedea, ne certa.

Iar în serile în care ajungea acasă tocmai când era difuzată emisiunea lui preferată, Tezaur Folcloric, ne așezam toți trei să ne uităm. Atunci începea să danseze prin casă, așa cum era, în izmenele lui albe și lungi și mă lua la dans, iar mama așezată pe pat se uita la noi râzând.

În plus, mă lua peste tot cu el. Când venea circul în oraș, mergeam și mă dădea în bărcuțe. Iar alteori venea să mă ia de la grădiniță și mă urca pe umerii lui. Acolo sus îmi era puțin frică, pentru că totul se legăna sub picioarele mele, iar eu mă legănam cu el.

Odată m-am lovit la sprânceana dreaptă. Purtam o cămașă albă și mergeam de mână spre leagăn. În ochii mei, el era mare și puternic. Tocmai îmi arătase un cuib de berze când mi-a dat drumul la mână spunându-mi:

“-Rămâi aici, la leagăn. Eu mă duc la Tutungerie și mă întorc.”

Când s-a întors, m-a găsit căzută sub leagăn, plină de sânge. Îmi amintesc că m-au cusut la policlinică. Îmi amintesc că am ajuns acasă, iar tata mi-a adus o păsăre în pumnul său. Și îmi mai amintesc cum acea păsăre a început să zboare prin toată casa. Nu se oprea din ciripit și se lovea de tot ce întâlnea în cale, până când i s-a deschis fereastra de la baie și a țâșnit afară.

[1] Termenii „țigancă/țigani” erau folosit în anii ’80/90, în mediul în care am crescut, fără ca eu, acum, să le atribui vreo conotație discriminatorie sau jignitoare. Dimpotrivă, încă din copilărie am simțit o fascinație față de cultura romă.

Impressum