geamului mâzgălit
Mâzgâlitu-i doamne,
să fi mâzgâlit!
Geam de vagon
al trenului care mă duce,
răzbate de-a lungul itinerariul meu
trist și neînsotit
spre țara fagilor.
Și erau trei culori ce mă vegheau:
albastru devenit un gri pătat,
un galben, bine acum cei drept,
ceva înflăcărat
și-un lila împăienjenit de roz,
ce mă făcea să fiu nesigură.
Să fi scăpat de tot
nimicul moștenit,
pustiu balot
neostenit?
Căci singură
doar eu îmi cunoșteam dorința.
Nici soarele,
nici lumea,
nici dumnezeiescul cer
nu m-au ținut de mână,
nici mă compătimeau,
iar eu plângeam fântână
și afară era ger
și o căutam pe mama.