geamului mâzgâlit
Mâzgâlitu-i doamne,
să fii mâzgâlit!
Geam de vagon
al trenului care mă duce,
răzbate de-a lungul itinerariul meu
trist și neînsotit,
spre țara fagilor.
Și erau trei culori ce mă vegheau:
albastru devenit un gri pătat,
un galben, bine acum cei drept,
ceva înflăcărat
și-un lila împăienjenit de roz
ce mă făcea să fiu nesigură.
Să fi scăpat de tot
nimicul moștenit,
pustiu balot
neostenit?
Căci singură
doar eu îmi cunoșteam dorința:
nici soarele,
nici lumea,
nici dumnezeiescul cer
nu m-au ținut de mână,
nici mă compătimeau,
iar eu plângeam fântână
și afară era ger
și o căutam pe mama.