Cristina Messnik  

                                                                                         

Image

Text

About

News

Journal


                                                                                                                                                     

               Tu trandafire plângi

Și mi-au rămas ochii ațintiți 
văzând petale mărețe ca acele,
purtau un roș,
un roș atât de înflăcărat,
înconjurat de-un scut de sărbătoare,
parcă de fier
și mă priveau, zic eu,
nimicitoare. 

Aș fi băut din pumnul lor plin ochi de apă,
o gură să-mi mai domolesc din sete
și înghețat de frig,
mușcându-mi buzele să sângereze,
simți acel de fier gust dornic să mă libereze.

Și nu era liniștitor,
nici mă-ajungea al vieții ciclu,
căci îmi era de-ajuns,
devastator,
să fi-nțeles acel principiu. 

Naturalețe tu, regină,
îmbrățișezi ai tăi copii,
ai observat că printre ei e unul care plânge?
E roșu, 
cu petale o mie,
un trandafir ce încearcă să respire. 


Plorava la rosa

I els meus ulls es van quedar fixats
mirant pètals tan grandiosos com aquests,
que portaven un color vermell,
vermell ardent, captiu,
d’un escut de festa envoltat,i
 em van mirar dic,
destructiu. 

Hauria begut del seu puny ple d‘aigua,
un glop per saciar la meva set
i congelat de fred, 
mossegant-me sagnar els llavis 
sentia aquell sabor de ferro 
que intentava devorar-me.

No era reconfortant,
tampoc m‘acoseguia el cicle de la vida,
era suficient devastador
haver comprès aquell principi. 

Naturalesa, reina tu,
tu que abraces als teus fills,
t ’has adonat que un d‘ells plora?
El vermell aquest, 
amb mil pètals seus,l
a ofegada rosa, la que no està més,
haver-hi empassant les seves pròpies llàgrimes.


Du Rose weinst

Und meinen Augen blieben starr 
und sahen Blütenblätter,
in rot gekleidet - ein Feuer!
Von einem Schield der Feste umgeben
und seine Eisensplitten schauten mich
zerstörend. Welch’ treuer Blick deswegen!

Ich hätte gern von ihren voll gebalten Faust getrunken,
ein wenig,
um meinem Durst zu stillen.
Du Körper meins! 
Der Lippenrot und blutiges Anwesen,
geschlagen von Metall zeigst dich allmählich. 

Und es war weder noch von tröstlich,
noch reichte es mir um mit dem Leben zu verstehen,
in Gegenteil, es spalte mich in zwei herauszufinden
welch’ Schmerz verursacht hat dieses Geschehen.

Du Königin Natur,
umarmst dein’ Kinder stehts,
hast nicht bemerkt, dass unter ihnen eines weint?
Es ist die rote dort,
in tausend Blütenblätter,
die Rose die versucht ihre Atem nicht geweiht. 


                                                                                                               
 






          Impressum