Solfegiu de noapte 


I.

Intro

Nimic nu ni se cere, 
nimic nu se vrea a se a dovedi, 
pentru că de fapt ceea ce percepem 
nu este decât o gândire năstrușnică 
a unei măiestrii ingenui care ne tot dă târcoale. 
Ne prinde în vrejul ei năvalnic, 
întortocheat și deocheat, 
încât nu ne mai regăsim. 
Spunem „Da“ la orice, 
doar pentru ai face ei pe plac. 
Și pare să ne placă.

II.

Doi prieteni la un pahar:

-Auzi, dar ție ți-a spus cineva vreodată 
că ciupercile neotrăvitoare
au tendința de a otrăvi?

-Tu ai habar de ce spui? 
Cum să ne otrăvească 
ciupercile neotrăvitoare? 
Doar rostind astfel de afirmație, 
nu! mai bine zis aberație, 
mă apucă râsul. 
Băi, să fi mâncat o ceva
care nu ți-a picat bine?

-Nici când nu mi-a trecut prin cap 
să te iau la mișto. 
Eu chiar cred. 

-Cine crede astfel, e pierdut.

-Pe ce te bazezi spunând asta?

-Pe simplu fapt că te văd pierdut. 


Tăcere. O înghițitură.


-Cât aș dori să fi fost un miceliu -
spune unul încet,
un corp ascuns în întuneric,
sub stratul mucigăit al omenirii.
Invizibil.
Legat doar de rădăcini.
Preocupat doar
să trimită spori la suprafață.

Poate chiar otrăvitori.

Doar așa aș râde de cei muribunzi- 
asta în cazul în care nu mă vor 
strivi cu picioarele lor bolovănoase.

-Și ce te face să crezi 
că ai putea fi un miceliu?

-Dorul, 
sau dorința de a mă desprinde,
de a mă dezlănțui spre o altă lume, 
că asta, pe care o împărțim, 
îmi stă în gât.

Mă dezgustă. 
Nu mă mai suport în pielea în care sunt. 
A început să duhnească pe mine. 
Poate că a fost cândva a mea, 
acum, în nici un caz.

-Vorbești, ca să zic așa, întortocheat.
Palavrele îți sunt străine. 
O iei razna!

-Dacă aș fi luat-o razna, 
te-aș fi otrăvit de mult. 

-Asta înseamnă 
că ar trebui să mă tem de tine? 

-E problema ta. 


Încă o înghițitură.



- Mă simt desprins de „așa-zisa” realitate.
Cu cât mă respinge mai mult,
cu atât mă atrage mai tare 
ceea ce e dedesubt.

O inimă de ciupercă, aș vrea să fiu -
mică, ascunsă,
lucrând sub pământ.
Țesând rețe între rădăcini,
înrudindu-mă cu ele.
Să devin nvizibil pentru ochii tăi
și totuși atât de indispensabil 
acolo jos.

Poate un gigant,
viu dedesubt
și „incognito” deasupra.

Așa aș lepăda 
această piele moartă, 
pojghiță cu pojghiță aș jupuio, 
lăsându-mi carnea să se sece; 
iar crusta, 
să funcționeze ca o barieră
 împotriva tuturor răurilor pământești. 

Acea aromă de nucă 
să o simt doar eu, 
iar iodul să mă hrănească. 

-Dar tu chiar crezi ceea ce spui?

-Nu mint. 

-Dacă stau bine și mă gândesc, 
chiar mi se face milă de tine. 
Te duci cu mințile cu tot. 

-Oare departe? Ce bine ar fi!

-Hai noroc!
Și nu te mai gândi la nemurire. 
Las-o să vină ea când crede de cuviință. 

- De ce nu?!...

-Cu atât mai bine.

-Și dacă nu vine niciodată?

-Așa nu va trebui s-o inviți la băut.


Un zâmbet strâmb.


-Nu înțelegi! 
Vorbesc despre transcendență.

-Da, da, transcende cât vrei, 
dar plătește runda asta înainte să te transformi. 

-Mie teamă de expunere.

-De ce anume?

-De toate:
de respirație,
de foame, 
de frică,
de cruzime,
de moarte.

-Așa a fost întotdeauna.

-Nu! 
Așa suntem NOI. 
Doar că tu nu observi.

-De asta suntem aici.

-Nu! 
De asta mă ascund în plină vedere.

-Nu te poți ascunde.

- Ba da!
Nu în spatele zidurilor.
Ci devenind mai tăcut.
Încetând
a vrea să fi văzut.
Încetând
de a mai răspunde.


Pauză.



Obligațiile mă apasă.
Sunt legat de corp,
de amintiri.

-Asta e o iluzie.

-Nu!
E resemnare.

-Sună a înfrângere.

-Nu! 
Nu înfrângere. Așteptare.
Așteptarea
ca ceva să se schimbe.
Vorbesc despre “a se retrage”.

Despre “a deveni transparent”.


-Atunci vrei să dispari.


-Nu! 
Fac doar un pas înapoi
din propriul meu cerc.
Lumea nu v-a observa.



După o scurtă tăcere:



-Auzi, acum m-ai molipsit.
Dacă toți am gândi așa,
ar trebui să ne otrăvim unii pe alții.

Noroc!

Un gest lent de aprobare.


-Deja o facem de mult, dragul meu. 
De aceea unii visează
să devină invizibili.