I
Pe negru îmi vine și pana,
ea scrie fără mereu,
nu-ncerc a fura poezie,
acesta sunt eu.
Nu vreau să mă pot a mă vrea,
nici cred ca sunt Zeu,
eu scriu și-ncerc a putea,
sunt critic al meu.
Ce este viața?
și fără ea
nici vreau a gândi,
poate un demon,
nimic altceva
și rostul de-a fi.
Ce este în totul poezia?
Talent chinuit,
în pași de versuri albe
și har în van irosit?
Un scriitor,
un vis apărut
când noaptea coboară
și prinde contur
și-nghite cerneala amară.
II
De jertfă e somnul meu tihnit
și el era trist și fără loc,
deși era noapte, orașul s-a-nvelit
cu visuri, cu lumini de foc.
Mă treci- un chin de pașnică neștire,
ce v-a răzbi spre cer. Mă doare
c-am profitat de astă floare vie.
Tu lume mută aștepți a mea sudoare.
Mă-nchid în noapte fără suflare,
e-un vis cu gând ce merită sculptat,
de taină rea să cada-ngropare,
el, bietul oraș nu-mi poate fi luat.
III
Și ți-a căzut și ultima privire,
ce rost mai are să te ud...
când toți îmi spun că știu de-a ta gândire,
de drumul tău crud.
Cum poți pleca să dai făr` înapoi
sau ai uitat că singur te-am iubit?
când toți îmi spun că știu de noi,
tu ai mințit.
Ce dacă nu te-oi mai vedea
și-am să rămân doar eu și singur eu,
când toți îmi spun că știu de muza mea,
eu voi uita de visul meu.
........................................................
Și lin se scurge-o lacrimă din cer,
ce v-a cădea pe mine. Oare?
sau doar e strigătul din vis etern,
ce s-a trezit acum și moare.