Iar dacă viața mi s-a scurs
și sunt lăsat paragină,
oare ajunge cât am parcurs
să mi se scrie o pagină?
O pagină fără tumult.
Iubire, durere, căință
purtate-n suflet ocult
au fost a mea cerință.
Uitat cândva de soartă,
nimic nu mai aștept.
Nu vreau lumină moartă,
nicidecum sfat înțelept.
Lăsați-mă să plec!
Nu-i timp de taifas,
râvnesc să mă aplec
spre cel din urmă ceas.
Ceasul din zi și noapte
al meu ultim făgaș,
căci mi-am dorit aproape
să-i fiu ca nevoiaș.
Cândva doream ieșirea,
în loc să mă străpungă,
nici pasul, nici iubirea
n-au vrut să mă ajungă.
În urma soarelui ce-apune,
am fost odată eu,
acum spre descompunere,
nici om, nici Dumnezeu.