¿Se secó mi pozo sin que yo lo supiese?
que no era sequía...
Sólo la quietud en todas partes
yacía sobre mis hombros,
me reñia
y un rastro de culpa se agitaba dentro de mí,
porque dolía
que no pudiese escribir,
ni sobre el papel vacío,
ni sobre el ataúd mismo,
porque ya sé -
casi estuve a punto de morir,
pero me agarré a una rama,
con mi mano derecha,
y no la soltémientras pude.
Porque si me tenía que ir,
que me llevase conmigo mis palabras,
las juntaría como si fuesen haces de juncos,
les dejaría algo de agua,
para que no se secaran
o yo,
que ya no estaría.
O fi rămas puțul meu sec fără să știu?
că doar n-a fost o secetă...
doar liniștea de pretutindeni îmi zăcea pe umeri,
mă dojenea
și răscolea în mine o dâră de patimi.
Căci m-a durut în suflet să nu pot să scriu,
nici pe hârtie goală,
nici pe însumi sicriu.
Căci știu -
era sa mor cât pe ce,
dar am prins de-o ramură
cu mâna dreaptă strâns
și nu i-am dat nici drumul pe cât am vrut.
Că de-ar fi fost să plec,
îmi luam cu mine cuvintele,
le strângeam laolaltă ca pe un stuf,
le mai lăsam o gură de apă să beie,
să nu-mi sece,
că altfel nu mai eram eu.
Noiembrie, 2024