¿Se secó mi pozo sin que yo lo supiese?
Que no era sequía...
Sólo la quietud en todas partes
yacía sobre mis hombros,
me reñia
y un rastro de culpa
se agitaba dentro de mí.
Porque dolía
que no pudiese escribir,
ni sobre el papel vacío,
ni sobre el ataúd mismo,
porque ya sé-
casi estuve a punto de morir,
pero me agarré a una rama,
con mi mano derecha
y no la solté mientras pude.
Porque si me tenía que ir,
que me llevase conmigo-
mis palabras,
las juntaría como si fuesen
haces de juncos,
les dejaría algo de agua,
para que no se secaran
o yo,
que ya no estaría.
O fi rămas puțul meu sec fără să știu?
Că doar n-a fost o secetă...
Doar liniștea de pretutindeni
îmi zăcea pe umeri,
mă dojenea-
și răscolea în mine o dâră de patimi.
Căci m-a durut în suflet să nu pot să scriu,
nici pe goală hârtie,
nici pe însumi sicriu.
Căci știu-
era sa mor cât pe ce,
dar am prins de-o ramură
cu mâna dreaptă strâns
și nu i-am dat nici drumul
pe cât am vrut.
Că de-ar fi fost să plec,
îmi luam cu mine cuvintele,
le strângeam laolaltă ca pe un stuf,
le mai lăsam o gură de apă să beie,
să nu-mi sece,
că altfel nu mai eram eu.
28.10.2025