je pensais que tu n’étais pas loin de mon chemin,
tes feuilles en silence me rejoignent une à une,
confiant, mon cœur bat sur ta clarté orpheline.
Les arbres nus dansent dans l’air indifférent,
ils parlent sans un mot, et le vent fou, souvent,
effraie mon regard vide et fatigué du temps,
je tombe dans l’oubli doux, profond, convalescent.
Mais quel lourd fardeau s’abat encor sur mes épaules,
même la souffrance, au fond des nuits sans paroles,
ne s’éteint pas : non, rien ne recouvre ses cendres.
Je n’oserais jamais prier ton apothéose,
toi, rude automne, ton âme est déjà en marche,
tu rentres dans le temps, vaincue, sans métamorphose.
te credeam departe de drumul meu,
frunzele tale mi se alătură una dupa alta în tăcere,
încrezător inima mi bate in ciuda mustrări blânde.
Copacii goi dansează in aerul indiferent,
vorbesc fără un cuvânt si adierea vântului turbat
îmi sperie privirea goală și obosită-n timp
și cad într-o uitare blândă, inconvalescentă.
Dar ce povară grea se abate si îmi apasă greu umeri?
Nici suferința întruchipata in nopțile atât de reci
nu mi se stinge. Nu o acoperă cenușa.
Să-ți cer apoteoză, nici când nu aș îndrăzni,
tu toamnă aspră, suflul tău deja se stinge,
te întorci în timp lipsită de glorie.