Ca atunci când eram noi două
Mama: - Și dacă ar fi fost să-mi fi revenit din plâns, aș fi cerut o clipă cerului pentru a mă fi scos de acolo, astfel poate aș fi evitat ca acel moment devastator, nimicitor, să ocupe un loc nemernic în viața mea. Am eșuat să strig din strânsoarea lui strânsă, nu mi-am găsit vocea în acea clipă sfâșietoare nici pentru liniștea mea pe care urma să o pierd. Mă invadase o groază simțind acel cuțit la gâtu-mi, parcă răsucită de brațul lui înșfăcător aeru-mi curgea pe trahee, îmi răbufnea pe nas cu un avânt că nu-l mai puteam ține în frâu. Și respiram sacadat. Trăgeam din când în când câte o gură de aer, iar mâna lui grea îmi aluneca pe buzele-mi mușcate deja. Și atunci, exact atunci, voiam din nou să încerc să strig nereușind să scot un sunet. Nici cum nu mi se îngăduia. Cândva m-am dat învinsă, voiam să se termine doar. Că nu aș fi vrut să -i fi dat atâta atenție, dar sufletu-mi era prăpăd, zdrobit și tăvălit pe umed moloz, că de fapt aș fi vrut să mă fi înghițit bălțile simțite sub picioare, să se fi unit toate solidare cu mine, ocean de tulburi să se fi născut, iar dintr-o înghițitură să mă fi înghițit adânc; poate mă număram printre cele scăpate... Menit rău tu destin, de ce te-ai repetat?
Eu: - Știu. Știu exact prin ce-ai trecut mamă. Mă simt legată de tine cu toate că ne-au tăiat cordonul care ne unea. Pe noi ne-a unit o suferință puternică, o suferință pe care o purtai adânc ascuns în tine și care m-a ajuns, m-a atins și mi-a intrat în mine. Și-acum o port cu mine. M- apasă din când în când. Din când în când izbucnesc în plâns fără să știu de ce și mă ȋnconjoară o teamă pe care nu o înțeleg. Mafefic destin, cum m-ai găsit! Balaur tu, înfometat de chinuri femeiești, că te-aș străpunge dacă aș putea, te-aș despica în două și aș elibera toate surorile de suferință. Apoi mamă, m-aș agăța de acel cordon ombilical, poate așa, doar așa ajung să te simt ca atunci când eram încă un embrion în tine; ca atunci când eram noi două.
*Aceasta este un omenaj mamei mele biologice și tuturor femei_lor și fetelor care au îndrăznit să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, cât și celor care nu îndrăznesc.
Als nur wir beide waren
Mama: - Hätte ich mich vom Weinen erholt, hätte ich um einen weiteren Moment des Trauens gebeten, um mich daraus zu holen, so dass ich vielleicht hätte vermeiden können, dass dieser zerstörerische, annihilative Moment einen furchtbaren Platz in meinem Leben einnimmt. Ich schaffte es nicht mich aus seinem festen Griff zu befreien, ich konnte meine Stimme in dem Moment nicht finden, auch nicht für meinen inneren Frieden, die ich zu verlieren hatte. Ein Horor überkam mich, als ich das Messer an meiner Kehle spürte, ich fühlte mich durch seinen greifenden Arm verdreht und die Luft schien meine Hals hinunterzuströmen und mit einer Wucht durch die Nase zu rauschen, sodass es mir weh tat. Ich schnappte trotzdem nach Luft, keuchte hin und wieder, als seine schwere Hand über meine bereits gebissenen Lippen rutschte. Und dann, gerade dann, wollte ich schreien, aber ich konnte keinen Laut von mir geben. Ich schaffte es nicht. Ich wollte nur, dass es aufhört. Ich wünschte es hätte mich nicht so sehr getroffen, aber meine Seele war ein Trümmerhaufen, zermalmt und auf den nassen Matsch geworfen. Ich wünschte, die Pfützen -unter meinen Füßen- hätten mich verschluckt, sich alle für mich verbunden und einem Meer voll Schlamm geboren. Mich zu verschlucken. So wäre ich vielleicht unter den Entkommenen... Du Schicksal, ohnehin, warum hast du dich wiederholt?
Ich: - Ich weiß genau, was du durchgemacht hast, Mutter. Ich fühle mich mit dir so verbunden, obwohl das Band durchschnitten wurde. Uns band ein starkes Leid, ein Leiden, tief in dir verborgen, dass mich erreichte und in mich eindrang. Nun trage ich es mit. Manchmal breche ich in Tränen aus -ohne zu wissen warum- und ich werde von einer Angst ergriffen, die ich nicht verstehe. Du Schicksal des böses! hast mich gefunden! Du Drache gierig! ich würde dich durchbohren, wenn ich könnte, dich in zwei Teile spalten und alle Schwestern vom Schmerz befreien. Und ich würde mich an die Nabelschnur fest binden, vielleicht nur so könnte ich dich wieder spürren -wie damals- als ich noch ein Embrio in dir war; als nur wir beide waren.
*Dieses ist eine Hommage an meine leibliche Mutter und an alle Frau_en und Mädchen, die sich getraut haben, darüber zu sprechen, was ihnen passiert ist und an diejenigen, die sich nicht trauen.
Cuando erámos tú y yo
Mamá: - Y si hubiera dejado de llorar, le habría pedido al cielo un momento más para sacarme de allí, quizás habría evitado que ese momento devastador, aniquilador, ocupara un lugar tan indigno en mi vida. No conseguí gritar por la fuerza de sus brazos. No pude encontrar mi voz en ese desgarrador momento, ni la serenidad que estaba a punto de perder. Un espanto se apoderó de mí al sentir aquel cuchillo en mi garganta, estaba presa por su mano, me agarraba y el aire se precipitaba por mi garganta, rugía por mi nariz con un ímpetu que ya no podía contener. Respiraba con dificultad, mientras su mano gruesa tapaba mis labios ya mordidos. Y entonces, justo entonces, quería intentar gritar de nuevo, pero no pude emitir ningún sonido. No era posible. Rendirme, era lo único que podía. Mi alma una ruina aplastada y revuelta sobre el húmedo suelo. Deseaba que los charcos debajo mis pies me hubieran tragado profundo, que se hubieran unido todos -sólidamente conmigo- y que hubiera nacido un océano de barro que me hubiera absorbido hasta el fondo… así estaría tal vez entre las que se salvaron. Destino prometido ¿por qué te repetiste?
Yo: - Lo sé. Sé exactamente por lo que has pasado, mamá. Me siento unida a ti a pesar de que nos cortaron el cordón que nos ataba. Porque a nosotras nos unía un dolor intenso, un dolor que llevabas escondido en tu interior y que me llegó, se metió dentro de mí. Ahora lo llevo conmigo. Me agobia de vez en cuando. De vez en cuando rompo a llorar sin saber “el por qué” y me invade un miedo que no entiendo. ¡Malvado tu destino! me encontraste. Monstruo voraz de torturas de mujer, te destriparía si pudiera, te partiría en dos y liberaría a todas las hermanas que sufren. Luego mamá, me aferraría a nuestro cordón umbilical, quizá solo así podría volver a sentirte, como cuando aún era un embrión dentro de ti; como cuando éramos tú y yo.
*Este un homenaje a mi madre biológica y a todas las mujeres y niñas que se han atrevido a hablar de lo que les ha sucedido, así como a aquellas que no se atreven.
Madrid, febrero 2025