Cordon ombilical - Nabelschnur - Cordón umbilical
Ca atunci când
eram noi două
Mama:
Și dacă ar fi fost să-mi fi revenit din plâns, aș fi cerut o clipă cerului pentru a mă fi scos de acolo, astfel poate aș fi
evitat ca acel moment devastator, nimicitor, să ocupe un loc nemernic în viața
mea.
Am eșuat să strig din strânsoarea lui strânsă, nu mi-am găsit vocea în
acea clipă sfâșietoare nici pentru liniștea mea pe care urma să o pierd.
Mă
invadase o groază simțind acel cuțit la gâtu-mi, parcă răsucită de brațul lui înșfăcător
aeru-mi curgea pe trahee, îmi răbufnea pe nas cu un avânt că nu-l mai puteam ține
în frâu. Și respiram sacadat. Trăgeam din când în când câte o gură de aer, iar
mâna lui grea îmi aluneca pe buzele-mi mușcate deja.
Și atunci, exact atunci,
voiam din nou să încerc să strig nereușind să scot un sunet.
Cândva m-am dat învinsă, voiam să se termine doar. Că nu aș fi vrut să-i fi
dat atâta atenție, dar sufletu-mi era prăpăd, zdrobit și tăvălit pe umed moloz,
că de fapt aș fi vrut să mă fi înghițit bălțile de sub picioare, să se fi
unit toate solidare cu mine, ocean de tulburi să se fi născut, iar dintr-o înghițitură
să mă fi înghițit adânc; poate mă număram printre cele scăpate...
Menit rău tu destin, de ce te-ai
repetat?
Eu:
Știu, știu exact prin ce-ai trecut mamă. Mă simt legată de tine cu toate că ne-au tăiat cordonul care ne unea. Pe noi ne-a unit o suferință
puternică, o suferință pe care o purtai adânc ascuns în tine și care m-a ajuns, mi-a intrat în mine. Și-acum o port cu mine. M-apasă din când în
când.
Din când în când izbucnesc în plâns fără să știu de ce și mă ȋnconjoară o
teamă pe care nu o înțeleg. Malefic destin, cum m-ai găsit!
Balaur
tu, înfometat de chinuri femeiești, că te-aș străpunge dacă aș putea, te-aș
despica în două și aș elibera toate surorile de suferință. Apoi, m-aș agăța de acel cordon ombilical, poate așa, doar așa ajung să te simt ca atunci când eram încă un
embrion în tine; ca atunci când eram noi două.
Aceasta este un omenaj mamei mele biologice și tuturor femei_lor și
fetelor care au îndrăznit să vorbească despre ceea ce li s-a întâmplat, cât și celor care nu îndrăznesc.
Als nur wir beide waren
Mama:
Hätte ich mich vom Weinen erholt, ich hätte den Himmel um Hilfe gebeten, um mich daraus zu holen, sodass
vielleicht vermieden konnte dieser zerstörerische, annihilative Moment einen
furchtbaren Platz in meinem Leben einnimmt.
Ich
schaffte es nicht mich aus seinem festen Griff zu befreien, ich konnte meine
Stimme in dem Moment nicht finden, auch nicht für meinen inneren Frieden, die
ich zu verlieren hatte.
Ein Horor überkam mich, als ich das Messer an meiner
Kehle spürte, ich fühlte mich durch seinen greifenden Arm verdreht und die Luft schien
meine Hals hinunterzuströmen und mit einer Wucht durch die Nase zu rauschen, sodass
es mir weh tat. Ich schnappte trotzdem nach Luft, keuchte hin und wieder, als
seine schwere Hand über meine bereits gebissenen Lippen rutschte. Und dann,
gerade dann, wollte ich schreien, aber ich konnte keinen Laut von mir
geben.
Ich schaffte es nicht. Ich wollte nur, dass es aufhört. Meine Seele war ein
Trümmerhaufen, zermalmt und auf den nassen Matsch geworfen. Ich wünschte, die
Pfützen -unter meinen Füßen- hätten mich verschluckt, sich alle für mich verbunden und einem Meer voll Schlamm geboren. Mich zu verschlucken, so wäre ich vielleicht unter den
Entkommenen...
Du
Schicksal, ohnehin, warum hast du dich wiederholt?
Ich:
Ich weiß genau, was du durchgemacht hast, Mutter.
Ich
fühle mich mit dir verbunden, obwohl das Band durchschnitten wurde. Uns
band ein starkes Leid, ein Leiden tief in dir verborgen, dass mich erreichte und in mich eindrang. Nun trage ich es
mit.
Manchmal breche ich in
Tränen aus -ohne zu wissen warum- und ich werde von einer Angst ergriffen, die
ich nicht verstehe.
Du schlimme Schicksal hast mich
gefunden!
Du Drache gierig, ich würde dich durchbohren,
wenn ich könnte, dich in zwei Teile spalten teilen und alle Schwestern vom Schmerz
befreien. Ich würde mich an die Nabelschnur fest binden, vielleicht nur so könnte ich dich wieder spürren -wie damals- als
ich noch ein Embrio in dir war; als nur wir beide waren.
Dieses ist eine Hommage an meine leibliche Mutter und an alle
Frau_en und Mädchen, die sich getraut haben, darüber zu sprechen, was ihnen
passiert ist und an diejenigen, die sich nicht trauen.
Cuando erámos tú y yo
Mamá:
Y si hubiera dejado de llorar, le habría pedido al cielo un momento más para sacarme de allí, quizás habría evitado que ese momento devastador, aniquilador, ocupara un lugar tan indigno en mi vida. No conseguí gritar por la fuerza de sus
brazos.
No pude encontrar mi voz en ese desgarrador momento, ni la serenidad
que estaba a punto de perder. Un espanto se apoderó de mí al sentir aquel
cuchillo en el cuello, estaba presa por su mano, me agarraba y el aire se precipitaba
por mi garganta, rugía por mi nariz con un ímpetu que ya no podía contener. Respiraba
con dificultad, mientras su mano gruesa tapaba mis labios ya mordidos.
Y entonces, justo entonces, quería intentar gritar de nuevo, pero no pude emitir
ningún sonido. Rendirme, era lo único que podía. Mi alma una ruina
aplastada y revuelta sobre el húmedo suelo. Deseaba que los charcos debajo mis pies me hubieran tragado profundo,
que se hubieran unido todos -sólidamente conmigo- y que hubiera nacido un océano
de barro que me hubiera absorbido hasta el fondo… así estaría tal vez entre
las que se salvaron.
Destino, tù destino, ¿por qué te repetiste?
Yo:
Lo sé. Sé exactamente por lo que has
pasado, mamá. Me siento unida a ti a pesar de que nos cortaron el cordón que
nos ataba. Porque a nosotras nos unía un dolor intenso, un dolor que llevabas escondido en tu
interior y que me llegó, se metió dentro de mí. Y ahora lo llevo
conmigo. Me agobia de vez en cuando.
De vez en cuando rompo a llorar sin saber
“el por qué” y me invade un miedo que no entiendo. Malvado tu destino me encontraste.
Monstruo feroz de torturas de mujer, te destriparía si pudiera, te
partiría en dos y liberaría a todas las hermanas que sufren. Luego mamá, me aferraría
a nuestro cordón umbilical, quizá solo así podría volver a sentirte, como cuando
aún era un embrión dentro de ti; como cuando éramos tú y yo.
Este un homenaje a mi madre biológica y a todas las mujeres y niñas que se han atrevido a hablar de lo que les ha sucedido, así como a aquellas que no se atreven.
Madrid, febrero 2025
Dibujos: Ramón Nze Esono Ebalé