Journal

C

ând rămâneam să dorm la bunica, de obicei dormeam în patul bunicului. Nimeni nu voia să doarmă acolo, deși el nu murise acasă. De aceea, când venea în sfârșit rândul meu să dorm cu bunica, pentru mine era aproape sărbătoare. Pe de o parte, avea o chilotă incredibil de moale, umplută cu pene, în care era o adevărată plăcere să te cuibărești, iar pe de altă parte, lângă ea mă simțeam în siguranță.

În patul bunicului era altfel.

Cum niciuna dintre noi trei, bunica, verișoara mea și cu mine, nu se mai oprea din spus povești după ce stingeam lumina, nu era de mirare că, mai târziu, îmi era frică să adorm singură în cealaltă parte a camerei. Patul bunicii era destul de departe de al meu, iar odată ce lumina se stingea, distanța aceea mi se părea și mai mare.

O vreme am avut și șoareci.

Încercam să-i prindem construind capcane din bucățele de lemn pe care le găseam prin casă. În mijloc puneam coji de portocală, convinse că astfel aveam să-i atragem. Din când în când, cine știe din ce motiv, întreaga construcție se prăbușea brusc, iar in miezul nopții se auzea câte o bubuitură. Atunci ne speriam toate.

Și mai erau căzăturile mele din pat. Nu știu cum reușeam, dar, în mijlocul nopții, se auzea câte un pleosc! Și jos eram și eu.

Bunica începuse să-și facă griji. Eu, pentru a o liniști, îi spuneam că o făceam intenționat. Acum, când mă gândesc, nu mai sunt chiar atât de sigură. Oare chiar o făceam intenționat?

Și așa treceau zilele în casa bunicii: spunând povești, ascultând-o vorbind și inventând joc după joc.

Îmi amintesc la fel de bine acele zile de vară în care bunica se întorcea de la piață cu mai multe lucruri decât luase cu ea când plecase. Se înțelegea cu ceilalți vânzători și făceau schimb de produse între ei, așa că se întorcea acasă încărcată cu kilograme de harbuz, pepeni galbeni și verzi și tot felul de fructe și legume. Atunci mâncam pe săturate. Aveam de unde alege.

Bineînțeles, unele ajungeau mai lovite decât altele; unele erau prea coapte, iar altele încă verzi.
Le alegeam pe rând. Le puneam deoparte pe cele care puteau fi păstrate în saramură pentru iarnă, iar pe cele care erau deja cu adevărat stricate le dădeam găinilor. Nimic nu se risipea.

Un alt lucru care mă fascina la casa bunicii era șopronul mare din lemn. Cât timp bunicul încă trăia, obișnuiau să crească acolo porci, dar după s-a renunțat. Pentru noi, mai bine! pentru că șopronul se transformase într-un loc de joacă.

Pe o scară puteai urca într-un fel de etaj care ocupa doar o parte a șopronului și unde era păstrat fânul la uscat. Iar dedesubt se afla războiul mare de țesut din lemn, la care bunica țesea covoare. Tare îmi plăcea acel război! Mama îi făcea rost bunicii de resturi de material, iar ea ne punea să le tăiem cu foarfeca în fâșii lungi și înguste, pe care apoi le folosea pentru a-și țese covoarele.

Dar cândva a venit o vreme când bunica nu a mai putea să țese și nimeni nu a continuat meșteșugul ei. O priveam manevrând acele bucăți mari de lemn printre atâtea fire, iar și iar. Și când se rupea vreun fir, să vezi cu câtă răbdare și migală îl repara.

Dar vreau să mă opresc o clipă aici: este adevărat că, odată cu trecerea timpului, războiul de țesut a fost vândut, însă îmi amintesc că, atunci când eram deja ceva mai mare, mama facea ceva asemanător. Confecționa saltele în dormitorul de acasă pentru a le vinde. Eu o ajutam. Folosea un fel de cadru din lemn pe care întindea foarte bine materialele. Apoi le cosea de mână și prindea arcurile metalice unele de altele, legându-le strâns cu sfoară, astfel încât să rămână bine fixate și să păstreze structura saltelei. Îndesa cu vată bine, bine iar apoi cosea cu mâna săraca. Deci vreau să mă corectez: mama fusese cea care moștenise ceva din darul bunicii.

A

r mai fi un loc de care îmi amintesc cu o afecțiune aparte: dealul de lângă casa bunicii. Pe dealul acela urcam cu verișoara mea împreună cu doi frați romi care locuiau în apropierea noastră. Uneori veneau și ceilalți veri. Cei doi frați își luau cu ei vaca, cu pete maronii, al cărei nume, oricât încerc să mi-l amintesc, nu mi-l amintesc.

Ca să ajungem acolo, trebuia mai întâi să traversăm podul de lemn, căruia adesea îi lipseau câteva scânduri. Se afla chiar lângă casa bunicii și unea cele două părți ale cartierului. Dedesubt, pârâul șerpuia printre case, străjuit de diguri construite de o parte și de cealaltă.

După cum povestea bunica, înainte să existe acele diguri, când ploua foarte mult, apa ieșea din matcă și inunda casele. Și casa ei fusese afectată cândva, iar apa ajunsese până în grădină. Cu toate acestea, îmi era greu să-mi imaginez așa ceva. Pârâul pe care îl cunoșteam eu părea cu totul inofensiv: când intram în el, apa abia dacă îmi ajungea până la genunchi.

După ce traversam podul, continuam pe o cărare îngustă și, imediat, începeam să urcăm dealul.

Vinerea după-amiază, cei doi frați veneau să ne vadă. Locuiau câteva case mai încolo. Încă mai pot auzi vocea bunicii strigându-ne:

“-Haideți, fetelor, că au venit băieții!”

Îi chema Marian și Cătălin. Mamei nu-i convenea să afle că îmi petreceam timpul cu ei. Eu însă nu înțelegeam de ce mama nu voia să petrec timpul cu ei. În plus, mie îmi plăcea de Marian.

Era un băiat puțin grăsuț, cu un chip frumos, ochi mari și negri și un zâmbet atât de plăcut, încât îmi plăcea să-l privesc. În oraș se spunea că familia celor doi frați se integrase mai bine decât alte familii de romi.

Cu toate acestea, ei nu intrau niciodată în grădina bunicii. Rămâneau afară lângă poartă, în stradă, iar noi vorbeam cu ei de cealaltă parte a grădinii.

Și așa ne petreceam după-amiezile vorbind, până când se întuneca și bunica ne striga să intrăm în casă. A doua zi, dis-de-dimineață, ne întâlneam din nou. Ne așteptau pe pod împreună cu vaca lor și, de acolo, porneam spre deal, pentru a duce vaca la păscut.

Cătălin și verișoara mea mergeau înainte, împreună cu vaca, iar Marian și cu mine în urma lor. Eu preferam să păstrez o anumită distanță, pentru că îmi era frică de vacă. Cu Marian nu prea vorbeam noi mult. Ne priveam și ne zâmbeam. Trebuie să fi avut vreo unsprezece ani pe atunci.

Odată ajunși pe deal, lucrurile se complicau puțin. Câinii ciobanilor umblau liberi și, de îndată ce ne vedeau, veneau alergând spre noi lătrând. Cei doi băieți încercau să-i alunge cum puteau, aruncând în ei cu pietre sau cu orice găseau pe jos, până când apăreau ciobanii și își chemau câinii. Uneori luam cu noi și niște bețe ca să ne apărăm.

Spre seară venea timpul să coborâm, iar bunica ne aștepta la poartă. Obișnuiam să-i aducem flore de cuc, care creștea numai acolo sus, pe deal.

Nu știu dacă am mai spus asta până acum, dar, în ochii mei de copilă, bunica era o vrăjitoare faimoasă.

Impressum