Când rămâneam să dorm la bunica, de obicei dormeam în patul care fusese al bunicului. Nimeni nu voia să doarmă acolo, deși el nu murise acasă, ci la spital. De aceea, când venea în sfârșit rândul meu să dorm cu bunica, pentru mine era aproape o sărbătoare. Pe de o parte, avea o chilotă incredibil de moale, umplută cu pene, în care era o adevărată plăcere să te cuibărești. Pe de altă parte, lângă ea mă simțeam în siguranță.
În patul bunicului era altfel.
Cum niciuna dintre noi trei — bunica, verișoara mea și cu mine — nu se mai oprea din spus povești după ce stingeam lumina, nu era de mirare că, mai târziu, îmi era frică să adorm singură în cealaltă parte a camerei.
Patul bunicii era destul de departe de al meu, iar odată ce lumina se stingea, distanța aceea mi se părea și mai mare.
O vreme am avut și șoareci.
Eu și verișoara mea încercam să-i prindem construind capcane din bucățele de lemn pe care le găseam prin casă. În mijloc puneam coji de portocală, convinse că astfel aveam să-i atragem. Din când în când, cine știe din ce motiv, întreaga construcție se prăbușea brusc, iar in miezul nopții se auzea câte o bubuitură.
Atunci ne speriam toate.
Și mai erau căzăturile mele din pat. Nu știu cum reușeam, dar, dintr-odată, în mijlocul nopții, se auzea câte un: Pleosc!
Și acolo jos eram eu, pe podea, lângă pat.
Bunica începuse să-și facă griji. Eu, ca să o liniștesc, îi spuneam că o făceam intenționat. Acum, când mă gândesc, nu mai sunt chiar atât de sigură.
Oare chiar mă aruncam din pat intenționat?
Și așa treceau zilele în casa bunicii: spunând povești, ascultând-o vorbind și inventând joc după joc.
Îmi amintesc la fel de bine acele zile de vară în care bunica se întorcea de la piață cu mai multe lucruri decât luase cu ea când plecase.
Se înțelegea cu ceilalți vânzători și făceau schimb de produse între ei, așa că se întorcea acasă încărcată cu kilograme de harbuz — pepeni verzi —, pepeni galbeni și tot felul de fructe și legume.
Atunci noi, copiii, mâncam pe săturate. Aveam de unde alege.
Bineînțeles, unele fructe și legume ajungeau mai lovite decât altele; unele erau prea coapte, iar altele încă verzi.
Le alegeam pe rând. Le puneam deoparte pe cele care puteau fi păstrate în saramură pentru iarnă, iar pe cele care erau deja cu adevărat stricate le dădeam găinilor.
Nimic nu se risipea.
Și roșii aducea bunica din belșug. Din ele pregăteam bulion în oale mari, le fierbeam sau le puneam la murat pentru iarnă.
Un alt lucru care mă fascina la casa bunicii era șopronul mare din lemn. Cât timp bunicul încă trăia, obișnuiau să crească porci acolo, dar, după aceea au renunțat. Pentru noi, copiii, era aproape mai bine așa, pentru că șopronul s-a transformat într-un loc de joacă.
Pe o scară puteai urca într-un fel de etaj care ocupa doar o parte a șopronului și unde era păstrat fânul la uscat.
Iar dedesubt se afla războiul mare de țesut din lemn, la care bunica țesea covoare. Războiul acela de țesut m-a fascinat întotdeauna.
Mama îi făcea rost bunicii de resturi de material, iar ea ne punea să le tăiem cu foarfeca în fâșii lungi și înguste, pe care apoi le folosea pentru a-și țese covoarele.
Dar cândva a venit o vreme când bunica nu a mai putut să țese, iar nimeni nu a continuat meșteșugul pe care ea îl stăpânea atât de bine. Era o muncă grea. O priveam manevrând acele bucăți mari de lemn printre atâtea fire, iar și iar.
Și când se rupea vreun fir, trebuia să vezi cu câtă răbdare și migală îl repara ca să poată continua să țese.
Vreau să mă opresc o clipă aici.
Este adevărat că, odată cu trecerea timpului, războiul de țesut a fost vândut, însă îmi amintesc că, atunci când eram deja ceva mai mare, mama facea ceva asemanător. Confecționa saltele în dormitorul de acasă pentru a le vinde. Eu o ajutam. Folosea un fel de cadru din lemn pe care întindea foarte bine materialele. Apoi le cosea de mână și prindea arcurile metalice unele de altele, legându-le strâns cu sfoară, astfel încât să rămână bine fixate și să păstreze structura saltelei.
Și ar mai fi un loc de care îmi amintesc cu o afecțiune aparte: dealul de lângă casa bunicii.
Pe dealul acela urcam eu și verișoara mea împreună cu doi frați romi care locuiau în apropierea noastră. Uneori veneau și ceilalți veri. Cei doi frați își luau cu ei vaca, cu pete maronii, al cărei nume, oricât încerc să mi-l amintesc, l-am uitat.
Cât de mult îmi plăcea să fiu acolo, pe deal, împreună cu ei!
Ca să ajungem acolo, trebuia mai întâi să traversăm un pod din lemn căruia adesea îi lipseau câteva scânduri. Se afla chiar lângă casa bunicii și unea cele două părți ale cartierului, despărțite de pârâu. Pârâul șerpuia printre case, străjuit de diguri construite de o parte și de alta.
După cum povestea bunica, înainte să existe acele diguri, când ploua foarte mult, apa ieșea din matcă și inunda casele. Și casa ei fusese afectată cândva, iar apa ajunsese până în grădină. Cu toate acestea, când eram mică, îmi era greu să-mi imaginez așa ceva. Pârâul pe care îl cunoșteam eu părea cu totul inofensiv: când intram în el, apa abia dacă îmi ajungea până la genunchi.
După ce traversam podul, continuam pe o cărare îngustă și, imediat, începeam să urcăm dealul. Vinerea după-amiază, cei doi frați veneau să ne vadă. Locuiau câteva case mai încolo.
Încă mai pot auzi vocea bunicii strigându-ne:
— Haideți, fetelor, că au venit băieții!
Îi chema Marian și Cătălin.
Mamei nu-i convenea să afle că îmi petreceam timpul cu ei. În orașul nostru, romii erau învinovățiți pentru multe lucruri. Eu însă nu înțelegeam de ce mama nu voia să petrec timp cu ei.
În plus, mie îmi plăcea de Marian.
Era un băiat puțin grăsuț, cu un chip foarte frumos și cu niște ochi atât de întunecați, încât, atunci când îmi zâmbea, simțeam că mă topesc. Lui Cătălin îi plăcea de verișoara mea. În plus, mergeau în aceeași clasă.
În oraș se spunea că familia celor doi frați se integrase mai bine decât alte familii de romi.
Cu toate acestea, ei nu intrau niciodată în grădina bunicii. Rămâneau afară, lângă poartă, în stradă, iar noi vorbeam cu ei de cealaltă parte, din grădină.
Și așa ne petreceam după-amiezile, despărțiți doar de un gard, vorbind până când se întuneca și bunica ne striga să intrăm în casă.
A doua zi, dis-de-dimineață, ne întâlneam din nou.
Ei ne așteptau pe pod împreună cu vaca lor și, de acolo, porneam cu toții spre deal, ca să o ducem la păscut.
Cătălin și verișoara mea mergeau înainte, împreună cu vaca, iar Marian și cu mine mergeam în urma lor. Eu preferam să păstrez o anumită distanță, pentru că îmi era frică de vacă.
Cu Marian nu prea vorbeam noi mult. Ne priveam și ne zâmbeam. Trebuie să fi avut vreo unsprezece ani pe atunci.
Odată ajunși sus, pe deal, lucrurile se complicau puțin. Câinii ciobanilor umblau liberi și, de îndată ce ne vedeau, veneau alergând spre noi lătrând.
Cei doi băieți încercau să-i alunge cum puteau, aruncând în ei cu pietre sau cu orice găseau pe jos, până când apăreau ciobanii și își chemau câinii. Uneori luam cu noi și niște bețe ca să ne apărăm.
Spre seară venea timpul să ne întoarcem acasă, iar bunica ne aștepta lângă poartă. Obișnuiam să-i aducem flore de cuc, care creștea numai acolo, sus, pe deal.
Nu știu dacă am mai spus asta până acum, dar, în ochii mei de copil, bunica era o vrăjitoare vestită.