E
ram obișnuită să-l văd pe tata bolnav prin casă. Mama îl certa adesea pentru că, târa covoarele după el. Cândva starea lui s-a înrăutățit atât de mult, încât a trebuit să fie internat în spital.La spital, mama și sora ei făceau îl îngrijeau cu schimbul. Condițiile din spitalele românești de atunci lăsau mult de dorit. Erau vremuri tulburi, vremurile ale unui regim care ar fi trebuit să fi căzut de mult; vremuri crude care, într-un fel, mi l-au răpit și pe tata când era încă tânăr.
Când mergeam să-l vizitez, rareori vedeam pe cineva pe coridoare. Din când în când apărea câte o siluetă în halat alb, care dispărea repede după un colț.
Îmi amintesc coridoarele acelea lungi și pustii, mirosul de spital și o ușă mare pe care cu greu reușeam să o deschid. Dincolo de acea ușă un salon în penumbră, plin de paturi. Acolo era tata, întins într-unul dintre ele, cu o cămașă descheiată care îi atârna pe corp.
Uneori nu mă recunoștea. Gemea doar și privea în tavan. Eu mă așezam lângă patul lui și îl țineam de mână.
Mama îi vorbea:
“Uite, tată! A venit Cristinica să te vadă.”
Mă doare să-mi amintesc această poveste. Respir adânc și mă întorc în acel salon cu pereți mari, albicioși, ferestre de lemn vopsite într-un alb care nu mai părea sü fie alb.
Era aprilie și pătrundea un frig cumplit.
În patul de alături zăcea un cunoscut de-al tatei, care nu se oprea din vorbit de fiecare dată când mă vedea.
Acum nu mai știu: oare a plecat acasă înaintea tatei?
În cele din urmă, ni s-a spus că nu se mai putea face nimic. Cred că atunci am văzut, pentru prima dată, un medic în acel spital.
L-au adus pe tata înapoi acasă. El nu mă mai recunoștea. De fapt, nu mai recunoștea pe nimeni.
Părea că se află undeva între viață și lumea de dincolo, ca și cum încă nu se hotărâse de ce parte să rămână. Eu nu mai înțelegeam nimic. De ce trebuia să fie tata. De ce tocmai el trebuia să plece?
Casa noastră era plină de oameni care intrau și ieșeau, în timp ce tata stătea întins într-un pat, în sufragerie. Respira cu greu, iar mama îi umezea din când în când buzele. Lângă el ardea o lumânare.
Au chemat preotul care îl cunoștea pe tata.
— Vasile, cum a fost posibil să ajungi așa? Îți amintești când te întâlneam pe stradă?...
Apoi preotul a plecat, iar noi am continuat să-l veghem.
Mama și ceilalți spuneau că tata ar fi așteptat pe nașa lui. O anunțaseră și a sosit a doua zi. S-a așezat lângă el și i-a vorbit cu o liniște pe care mi-o amintesc și astăzi.
Pe mine, după aceea, m-au trimis la școală, deși nu voiam să merg. Mi-au promis că mă vor anunța dacă urma fie ceva. Și nu după mult timp, m-au anunțat cei drept.
Eram în clasa a doua.
Eram la ore când cineva a bătut la ușă. Secretara și-a strecurat capul înăuntru și i-a cerut învățătoarei mele să iasă puțin pe hol. Când învățătoarea s-a întors în clasă, m-a chemat lângă catedră.
“Trebuie să mergi acasă.”
Nu a fost nevoie să-mi spună nimic mai mult. Am ieșit din școală și am pornit spre casă. Locuiam aproape, dar în ziua aceea drumul îmi părea lung.
Nu știu cum să descriu acel moment.
Treceam pe lângă aceleași case pe care le cunoșteam pe de rost. Mă uitam în grădinile în fața cărora mă oprisem de atâtea ori. Într-una dintre ele văzusem, pentru prima oară un arici. La fereastra altei case îmi atrăgea mereu atenția un mic ornament: o căsuță cu două figurine care anunțau vremea.
Când era vreme frumoasă, ieșea un bărbat.
Când vremea se strica, apărea o femeie.
Și în ziua aceea m-am oprit intenționat și mi-am ridicat privirea ca să văd care dintre cei doi ieșise. Dar nu reușesc să-mi amintesc. Îmi amintesc căsuța. Îmi amintesc figurinele. Îmi amintesc că m-am oprit să mă uit. Și totuși, nu-mi amintesc cine ieșise în ziua aceea.
Când am intrat în casă tata nu mai gemea, așa cum îl lăsasem în dimineața aceea. Era nemișcat. Pe piept avea o farfurioară, iar pe ea ardea o lumânare. Toți plângeau și am început și eu să plâng cu ei.
Înmormântarea a fost o ceremonie mare.
Multă lume îl cunoștea pe tata în orășelul nostru. În plus, era unul dintre puținii taximetriști care primea persoane rome în mașina lui, lucru pe care, în acea vreme, nu toți erau dispuși să-l facă. Respingerea și discriminarea romilor făceau parte din viața de zi cu zi a acelor ani. Nu era nevoie să mi se explice.
În ziua înmormântării, mortul era purtat pentru o ultima oară prin oraș. Pe tata l-au așezat în partea din spate a unui camion descoperit, cu sicriul la vedere. Eu stăteam lângă el, cuprinsă de teamă. Pentru că, îmi era frică să-l am pe tata mort atât de aproape de mine.
În spatele camionului mergeau toți cei care veniseră să-și ia rămas-bun de la el.
De sus, vedeam acel cortegiu urmând încet camionul pe străzile orașului. Trei preoți mergeau în frunte, însoțiți de alaiul bisericesc. De pe străzile laterale apăreau colegii tatei, șoferi, care se alăturau cortegiului clacsonând. Când vreo o mașină claxona, celelalte îi răspundeau la unison.
Eu priveam totul de sus, așezată lângă sicriu. Un grup de muzicanți romi au însoțit cu muzică până la cimitir.
La cimitir au închis sicriul cu cuie. Fiecare lovitură era un pumnal.
Acasă, sicriul rămăsese deschis în cele trei zile de priveghi. În a treia zi, când l-au scos pe tata din casă, chipul lui tata se schimbase.
Atunci oamnenii spuneau:
“Îi pare rău să părăsească lumea asta.”
Lângă mormânt, luam câte un pumn de pământ și îl aruncam peste sicriu:
“Să-ți fie țărâna ușoară!” spuneam printre lacrimi.
Atunci a început să tune. Dintr-odată, o ploaia s-a revărsat cu putere peste cimitir.
Și i-am auzit din nou pe oameni spunând:
“Omul acesta trebuie să fi fost un om bun. Până și cerul plânge după el.”