Journal

E

ram obișnuită să-l văd pe tata bolnav prin casă. Mama îl certa adesea pentru că târa covoarele după el. Cândva starea lui s-a înrăutățit atât de mult, încât a trebuit să fie internat în spital.

La spital, mama și sora ei făceau îl îngrijeau cu schimbul. Condițiile din spitalele românești de pe atunci lăsau mult de dorit. Erau vremuri tulburi, vremuri ale unui regim care ar fi trebuit să fi căzut de mult; vremuri crude care mi l-au răpit pe tata încă devreme.

Când mergeam să-l vizitez, rareori vedeam pe cineva pe coridoare. Din când în când apărea câte o siluetă în halat alb, care dispărea după un colț. Îmi amintesc coridoarele acelea lungi și pustii, mirosul de spital și o ușă mare pe care cu greu reușeam să o deschid. Dincolo de acea ușă un salon în penumbră, plin de paturi. Acolo era tata, întins într-unul dintre ele, cu o cămașă descheiată care îi atârna pe corp.

Uneori nu mă recunoștea. Gemea doar și privea în tavan. Eu mă așezam lângă patul lui și îl țineam de mână. Mama îi vorbea:

“-Uite, tată! A venit Cristinica să te vadă.”

Mă doare să-mi amintesc această poveste. Respir adânc și mă întorc în acel salon cu pereți mari, albicioși, ferestre de lemn vopsite într-un alb care nu mai părea să fie alb. Era aprilie și pătrundea un frig cumplit.

În patul de alături zăcea un cunoscut de-al tatei, care nu se oprea din vorbit de fiecare dată când mă vedea. Acum nu mai știu: oare a plecat acasă înaintea tatei?

În cele din urmă, ni s-a spus că nu se mai putea face nimic. Cred că atunci văzusem, pentru prima dată, un medic în acel spital.

L-au adus pe tata acasă. El nu mă mai recunoștea. De fapt, nu mai recunoștea pe nimeni.

Părea că se află undeva între viață și lumea de dincolo, ca și cum încă nu se hotărâse de ce parte să rămână. Eu nu mai înțelegeam nimic. De ce trebuia să fie tata. De ce tocmai el trebuia să plece?

Casa noastră era plină de oameni care intrau și ieșeau, în timp ce tata zăcea în patul din sufragerie. Respira cu greu, iar mama îi umezea din când în când buzele. Lângă el ardea o lumânare. Au chemat preotul care îl cunoștea bine pe tata.

“-Vasile, cum a fost posibil să ajungi așa? Îți amintești când te întâlneam pe stradă?...”

Apoi preotul a plecat, iar noi am continuat să-l veghem. Mama și ceilalți spuneau că tata ar fi așteptat pe nașa lui. O anunțaseră și era pe drum. Pe mine m-au trimis la școală, deși nu voiam. Mi-au promis că mă vor anunța dacă urma fie ceva. Și nu după mult timp, m-au anunțat cei drept.

Eram în clasa a doua. Eram la ore când cineva a bătut la ușă. Secretara își strecurase capul înăuntru și-i ceruse învățătoarei să iase pe hol. La întoarcere învățătoarea m-a chemat la catedră:

“-Trebuie să mergi acasă.”

Nu a fost nevoie să-mi spună nimic mai mult. Am ieșit din școală și am pornit spre casă. Locuiam aproape, dar în aceea zi drumul îmi părea mai lung ca deobicei. Nu știu cum să descriu acel moment.

Treceam pe lângă aceleași case pe care le cunoșteam pe de rost. Mă uitam în grădinile în fața cărora mă oprisem de atâtea ori. Într-una dintre ele văzusem pentru prima oară un arici. La fereastra alteia îmi atrăgea mereu atenția un mic ornament: o căsuță cu două figurine care anunțau vremea. Când era vreme frumoasă, ieșea un bărbat. Când se strica, apărea o femeie.

Și în aceea zi m-am oprit intenționat și mi-am ridicat privirea ca să văd care dintre cei doi ieșise. Dar nu reușesc să-mi amintesc.

Când am intrat în casă tata nu mai gemea, așa cum îl lăsasem. Era nemișcat. Pe piept avea o farfurioară, iar pe ea ardea o lumânare. Toți plângeau și am început și eu să plâng cu ei.

Î

nmormântarea a fost o ceremonie mare.

Multă lume îl cunoștea pe tata în orășelul nostru. În plus, era unul dintre puținii taximetriști care primea persoane rome în mașina lui, lucru pe care, în acea vreme, nu toți erau dispuși să-l facă. Respingerea și discriminarea romilor făceau parte din viața de zi cu zi a acelor ani. Nu era nevoie să mi se explice.

În ziua înmormântării, mortul era purtat pentru o ultima oară prin oraș. Pe tata l-au așezat în partea din spate a unui camion descoperit, cu sicriul la vedere. Eu stăteam lângă el, cuprinsă de teamă. Pentru că, îmi era frică să-l am pe tata mort atât de aproape de mine.

În spatele camionului mergeau toți cei care veniseră să-și ia rămas-bun de la el. De sus, vedeam acel cortegiu urmând încet camionul pe străzile orașului. Trei preoți mergeau în frunte, însoțiți de tot alaiul bisericesc. De pe străzile laterale apăreau colegii tatei, șoferi, care se alăturau cortegiului clacsonând. Când vreo o mașină claxona, celelalte îi răspundeau la unison.

Eu priveam totul de sus. Un grup de muzicanți romi ne-au însoțit până la cimitir.

La cimitir s-a acoperit sicriul cu un capac fiind bătut în cuie. Fiecare lovitură un pumnal. Acasă, sicriul rămăsese deschis în cele trei zile de priveghi. În a treia zi, când l-au scos pe tata din casă, chipul lui tata se schimbase. Iar oamnenii spuneau:

“-Îi pare rău să părăsească lumea asta.”

Lângă mormânt, luam câte un pumn de pământ și îl aruncam peste sicriu:

“-Să-ți fie țărâna ușoară!” spuneam printre lacrimi.

Și-a început să tune. Dintr-odată, o ploaia s-a revărsat cu putere peste cimitir. Și i-am auzit din nou pe oameni spunând:

“-Omul acesta trebuie să fi fost un om bun. Până și cerul plânge după el.”

Impressum