Eram obișnuită să-l văd pe tata bolnav prin casă. Mama îl certa adesea pentru că, atunci când mergea, nu-și mai ridica bine picioarele și târa covoarele după el. Până când starea lui s-a înrăutățit atât de mult, încât a trebuit să fie internat în spital.
La spital, mama și sora ei făceau cu schimbul ca să aibă grijă de el. Condițiile din spitalele românești de atunci lăsau mult de dorit. Erau vremuri tulburi, vremurile unui regim care ar fi trebuit să cadă de mult; vremuri crude care, într-un fel, mi l-au răpit și pe tata când era încă tânăr.
Când mergeam să-l vizitez, rareori vedeam pe cineva pe coridoare. Din când în când apărea câte o siluetă în halat alb, care dispărea repede după un colț.
Îmi amintesc coridoarele acelea lungi și pustii, mirosul de spital și o ușă mare pe care cu greu reușeam să o deschid. Dincolo de acea ușă se afla un salon în penumbră, plin de paturi. Acolo era tata, întins într-unul dintre ele, cu o cămașă descheiată care îi atârna larg pe trup.
Uneori nu mă recunoștea. Gemea și privea în tavan. Eu mă așezam lângă patul lui și îl țineam de mână.
Mama îi vorbea:
— Uite, tată! A venit Cristinica să te vadă.
Mă doare să-mi amintesc această poveste. Respir adânc și mă întorc în acel salon cu pereți mari, albicioși. La ferestre, încadrate în lemn vopsit într-un alb care nu mai părea de mult alb, atârnau câteva jaluzele strâmbe.
Era aprilie și prin ferestre pătrundea un frig cumplit. Pernele pe care le îndesaseră în crăpături ca să împiedice aerul rece să intre nu mai erau de mare folos.
În patul de alături zăcea un cunoscut de-al tatei, care începea să vorbească de fiecare dată când mă vedea.
Îmi amintesc prezența lui. Dar nu știu ce s-a întâmplat cu el după aceea. Acum, oricât aș încerca să-mi amintesc, nu reușesc.
Oare a plecat acasă înaintea tatei?
În cele din urmă, ni s-a spus că nu se mai putea face nimic. Cred că atunci am văzut, pentru prima dată, un medic în acel spital.
După, l-au adus pe tata înapoi acasă. Mama voia să moară acolo, cu noi alături. El nu mă mai recunoștea. De fapt, nu mai recunoștea pe nimeni.
Părea că se află undeva între viață și lumea de dincolo, ca și cum încă nu se hotărâse de ce parte să rămână. Eu nu înțelegeam nimic din toate acestea. Nu înțelegeam de ce trebuia să fie tata. Tatăl meu. De ce tocmai el trebuia să plece?
Casa noastră era plină de oameni care intrau și ieșeau, în timp ce tata stătea întins într-un pat, în sufragerie. Respira cu greu, iar mama îi umezea din când în când buzele.
Lângă el ardea o lumânare. În tradiția ortodoxă se spune că omul trebuie să plece spre lumea cealaltă însoțit de o lumânare, de lumina unei flăcări aprinse care să-i călăuzească sufletul pe ultimul drum.
Au chemat un preot care îl cunoștea pe tata.
S-a apropiat de el și i-a vorbit:
— Vasile, cum a fost posibil să ajungi așa? Îți amintești când te întâlneam pe stradă?...
Nu-mi mai amintesc ce i-a spus după aceea. Îmi vin în minte doar fragmente, cuvinte răzlețe: că una, că alta...
Apoi preotul a plecat, iar noi am continuat să așteptăm.
Mama și ceilalți spuneau că tata o aștepta pe nașa lui. O anunțaseră și era pe drum. Nașa a sosit a doua zi. S-a așezat lângă el și i-a vorbit cu o liniște pe care mi-o amintesc și astăzi.
Pe mine, după aceea, m-au trimis la școală, deși nu voiam să merg. Mi-au promis că mă vor anunța dacă se întâmpla ceva. Nu după mult timp, m-au anunțat.
Eram în clasa a doua.
Eram la ore când cineva a bătut la ușă. Secretara și-a strecurat capul înăuntru și i-a cerut învățătoarei mele să iasă puțin pe hol. Au vorbit doar câteva secunde. Când învățătoarea s-a întors în clasă, m-a chemat lângă catedră.
— Trebuie să mergi acasă.
Nu a fost nevoie să-mi spună nimic mai mult. Am ieșit din școală și am pornit spre casă. Locuiam aproape, dar în ziua aceea drumul părea că nu se mai termină.
Era ca și cum, dintr-odată, școala și casa mea se îndepărtaseră una de cealaltă. Nu știu cum să descriu acel moment.
Am trecut pe lângă aceleași case pe care le cunoșteam pe de rost. M-am uitat spre grădinile în fața cărora mă oprisem de atâtea ori. Într-una dintre ele văzusem, pentru prima dată în viața mea, un arici. La fereastra altei case îmi atrăgea mereu atenția un mic ornament: o căsuță cu două figurine care anunțau vremea.
Când era vreme frumoasă, ieșea un bărbat.
Când vremea se strica, apărea o femeie.
Și în ziua aceea m-am oprit intenționat și mi-am ridicat privirea ca să văd care dintre cei doi ieșise. Dar nu reușesc să-mi amintesc. Îmi amintesc căsuța. Îmi amintesc figurinele. Îmi amintesc că m-am oprit să mă uit. Și totuși, nu-mi amintesc cine ieșise în ziua aceea.
Deși locuiam foarte aproape de școală, în acea dimineață drumul până acasă devenise interminabil.
Când am intrat în casă, mai multe persoane s-au apropiat de mine. Tata nu mai gemea, așa cum îl lăsasem în dimineața aceea. Era nemișcat. Pe piept avea o farfurioară mică, iar pe ea ardea o lumânare. Toată lumea plângea. M-am uitat la ei.Și am început să plâng și eu.
Înmormântarea a fost o ceremonie mare.
Multă lume îl cunoștea pe tata în acel orășel. În plus, era unul dintre puținii taximetriști care îi primeau pe romi în mașina lor, lucru pe care, în acea vreme, nu toți erau dispuși să-l facă. Respingerea și discriminarea romilor făceau parte din viața de zi cu zi a acelor ani. Nimeni nu a trebuit să-mi explice asta. Eram un copil, cei drept, dar puteam să văd.
Așa cum era obiceiul, înainte de înmormântare, mortul era purtat pentru ultima oară prin oraș, într-un fel de plimbare de rămas-bun.
Pe tata l-au așezat în partea din spate a unui camion descoperit, cu sicriul la vedere. Eu stăteam lângă el, cuprinsă de teamă. Pentru că, da, îmi era frică să-l am pe tata mort atât de aproape de mine.
În spatele camionului mergeau toți cei care veniseră să-și ia rămas-bun de la el.
De acolo, de sus, vedeam acel cortegiu lung, îmbrăcat în haine întunecate, urmând încet camionul pe străzile orașului. Un șir lung și negru îl însoțea pe tata în ultima lui plimbare.
Trei preoți mergeau în fruntea cortegiului, însoțiți de alaiul bisericesc, înaintea camionului. Se auzeau multe plânsete.
Deodată, o mașină claxona, iar celelalte îi răspundeau la unison. De pe străzile laterale apăreau colegii tatei, șoferii, care se alăturau cortegiului și începeau și ei să claxoneze.
Un ultim rămas-bun.
Eu priveam totul de sus, așezată lângă sicriu. Un grup de muzicanți romi a însoțit și ei cortegiul până la cimitir.
Printre sunetele claxoanelor, plânsete și muzică, am înaintat încet prin oraș. Tatei îi plăcea foarte mult acordeonul.
La cimitir au închis sicriul cu cuie.
Fiecare lovitură era un pumnal.
Acasă, sicriul rămăsese deschis în cele trei zile de priveghi.
În a treia zi, când l-au scos pe tata din casă, chipul lui se schimbase.
Oamenii, când l-au văzut, spuneau:
— Îi pare rău să părăsească lumea asta.
Lângă mormânt, luam câte un pumn de pământ și îl aruncam peste sicriu, împreună cu florile.
— Să-ți fie țărâna ușoară! spuneam printre lacrimi.
Atunci a început să tune.
Dintr-odată, ploaia s-a revărsat cu putere peste cimitir.
Și i-am auzit din nou pe oameni spunând:
— Omul acesta trebuie să fi fost un om bun. Până și cerul plânge după el.