Î
nainte ca eu să fiu adoptată, după spusele mamei, tata fusese trimis la închisoare în urma unei încăierări, condamnat la trei ani de muncă silnică.Închisoarea se afla la Luciu-Giurgeni, într-o colonie penitenciară de muncă de pe o insulă a Dunării, iar mama trebuia să ajungă acolo cu elicopterul. Îi era frică să zboare, îmi povestea. Ea, care nu zburase niciodată în viața ei, se urca într-un elicopter ca să-și viziteze soțul, același bărbat care, cu puțin timp înainte, țipase la ea și o lovise.
Și tot după spusele mamei, se pare că închisoarea îl schimbase pe tata profund. Era ca și cum devenise un alt om.
Doar că, pentru a povesti istoria părinților mei adoptivi, trebuie să încep prin a spune că fuseseră vecini încă din copilărie. Cu timpul, acea relație de vecinătate s-a transformat în ceva mai mult, cei doi fugind împreună. Tata era deja adult și era cunoscut pentru viciile lui. Mama avea șaptesprezece ani.
La început au locuit cu chirie într-o căsuță peste linia de căi ferate, înspre Luncă. Bunica mergea pe ascuns să o vadă pe mama și îi ducea mâncare, pentru că bunicul era atât de supărat din cauza hotărârii pe care o luase fiica lui, încât rupsese legătura cu mama. Mai mult decât atât, îi interzisese și bunicii să o ajute.
De aceea, bunica, pe ascuns, îi ducea mamei mâncare.
Din câte îmi povestea mama, timp de un an bunicul nu a vorbit cu ea. Până într-o zi, când mama l-a întâlnit pe stradă într-o stare avansată de ebrietate și l-a ajutat să ajungă acasă. Se pare că atunci bunica a prins curaj și a început să-l certe pe bunic:
cum putea să-i poarte în continuare pică fiicei, după ce tocmai ea îl ajutase să ajungă acasă în starea aceea?
Încetul cu încetul, bunicul și-a lăsat supărarea la o parte, iar relația dintre ei a început să se refacă.
Din ceea ce am reușit eu să înțeleg, relația dintre mama și bunicul meu, tatăl ei, era într-un fel greu de deslușit. Când mama a fugit cu tata, bunicul s-a înfuriat cumplit din cauza alegerii făcute de fiica lui. Și totuși, cu ani în urmă, când el se întorsese din al Doilea Război Mondial, multă vreme se împotrivea a o recunoște pe mama ca fiica lui.
Ciudat felul în care se construiesc și se transformă relațiile dintre oameni de-a lungul unei vieți.
Cândva a existat o perioadă în care părinții mei au lucrat chiar împreună: tata șofer de autobuz, iar mama taxatoare. Mai târziu, mama s-a angajat la Cooperativa Solidaritatea, drept croitoreasă, aceasta fiind meseria ei de bază.
În perioada comunistă, muncitorii erau obligați să participe la Gărzile Patriotice, o formațiune organizată pentru a sprijini armata în caz de nevoie. Când suna alarma noaptea, indiferent de oră, mama și ceilalți membri trebuiau să-și îmbrace uniformele verzi și să se prezinte acolo unde erau trimiși. La marginea orașului se afla terenul de instrucție, unde învățau să tragă cu arma.
Mama obișnuia să-mi povestească faptul că, după asemenea exerciții, timp de câteva zile auzea foarte prost.
În acea perioadă, tata lucra ca taximetrist și era șofer pentru primăria orașului. Până într-o zi, când a avut un accident. Din acel moment, sănătatea lui a început să se înrăutățească.
Și abia atunci, după toți acei ani am apărut eu în viețile lor.
Era o zi de vară. De asta sunt sigură, pentru că era foarte cald și îmi amintesc că mă jucasem afară toată după-amiaza.
Purtam un tricou și o pereche de pantaloni scurți. Alergatul mă făcea să transpir, dar eu nu mă opream din joacă. Ne jucam de-a prinselea. Îmi amintesc gustul sărat al transpirației de pe frunte și cum îmi treceam mâna peste ea ca să o șterg. Nu mă deranja.
Soarele strălucea puternic și lumina se reflecta cu atâta intensitate în fața mea, încât vedeam mici sclipiri înaintea ochilor. Nici asta nu mă deranja.
Îmi plăcea prea mult să mă joc afară cu ceilalți copii.
În vacanțele de vară eram în stare să-mi petrec întreaga zi afară, numai ca să nu trebuiască să intru în casă. Pentru că mama avea întotdeauna ceva de dat de făcut:
“Fă asta, fă cealaltă...”
Iar mie deloc nu-mi plăcea.
Dar într-o zi atât de frumoasă ca aceea nu era cazul. Mă lăsaseră să stau afară. Mama era la serviciu, iar tata avea grijă de mine. Încă îl pot vedea în fața ochilor. Stătea pe un taburet, chiar la intrarea în blocul nostru, și mă privea cum mă jucam:
— Cristinica, adu-mi, te rog, bomboanele mele din bucătărie!
— Dar mă joc, tată... Pot să ți le aduc mai târziu?
— Nu. Hai, du-te și adu-le acum.
Și atunci o luam la fugă, intram în casă și îi aduceam tatei pastilele și tutunul pe care le voia. Erau „bomboanele” lui.
Oricât de frumoase au fost acele amintiri, cu timpul au căpătat pentru mine o tristețe oarecare. Tata a murit la patruzeci și nouă de ani, iar acele „bomboane” pe care eu i le aduceam erau, de fapt, morfină pentru a-i alina durerea.
Aici îmi aduc aminte de cele citite despre Ricardo Piglia: „o povestire spune întotdeauna două povești”. Așa a fost și povestea noastră.
Pe de o parte, era povestea unei fetițe de nouă ani care nu se gândea decât la joacă, pe de altă parte, exista o poveste pe care acea fetiță nu o putea vedea: povestea durerii și a suferinței tatălui ei.
Boala îl slăbise pe tata atât de mult, încât abia mai putea merge. Abia mult mai târziu am înțeles adevăratul sens al unor imagini care mi-au rămas întipărite în memorie: taburetul pe care stătea, pauzele pe care le făcea, greutatea fiecărui pas...
Uneori mă întreb ce înseamnă, de fapt, această amintire. Dacă aș fi știut că tata era atât de bolnav, dacă aș fi știut că urma să moară, nu i-aș fi dus tutunul acela care îi făcea atât de mult rău plămânilor.
Dar eu eram mică, iar toate acelea erau mult prea mari pentru ca eu să le pot înțelege.